Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘Doamne

Mi-am dat întâlnire cu fericirea şi-am adormit.
Mi-am dat întâlnire cu mine şi n-am ajuns.
Crengile de măr şi-au dat întâlnire cu pămantul, fiindca roşul era împovărător , chiar ameţitor şi le trecea doar cu miros de iarbă.
Verdele văratic şi-a dat întâlnire cu albastrul de Voroneţ să povestească despre ruginitele toamne.
Odată, mi-am dat întâlnire cu nemurirea, care a venit descalţată, fara „ne”, ca o fată cu doi pepeni galbeni la ureche, în loc de cireşe vişinii.
Râurile, după ce o viaţă întreagă curtează dealurile şi le sărută picioarele, în final se înâlnesc tot cu marea.
Mi-am dat întâlnire cu întelepciunea, care, într-un moment de slăbiciune a recunoscut că, dacă eram baiat deştept, mă întâlneam cu iubirea şi a plecat, fără să-mi spună unde. Cred că era îndrăgostită.
Cu lumina mi-am dat întâlnire în casa întunericului şi atunci acesta a fugit de-acasă, ca speriat de tămâie.
Dimineaţa se întâlneşte cu noaptea, care se supără când ii spune că nu e boreală.
Durerea a rămas împietrită când, aşteptând viaţa, a venit prima dată strigătul.
Mi-am promis că o să mă întâlnesc cu nepoţii nepoţilor mei, dar, încă, n-am iubit suficient de tare să-mi pot ţine promisiunea.
Mă întâlnesc adesea cu oameni care nu mai sunt, decât în sufletul meu, vorbim destul de mult, dar apoi, când sunt singur, mă întreb dacă, nu cumva, n-am suflet.
Stalactitele se întâlnesc cu stalacmitele şi fac gratii să păzească râurile subterane, de care noi nu ştim, din Peştera Urşilor.
Când am vrut să-l întâlnesc pe Dumnezeu, mi-a spus: „Am fost tot timpul cu tine, fiule, pretutindeni, dar tu nu M-ai văzut.”

intalniri

Etichete:

 
de George Bălan

A’ mele-s, Doamne, toate:
Păcate şi greşale,
Şi gânduri ‘ntunecate…
A’ mele-s, şi-ale Tale.

Mi-arăţi care e Calea
Când doară am greşitu,
De plânge-n mine jalea
Şi simt cum îs sfârşitu.

A’ Tale-s şi greşale,
Căci Tu m-ai făptuitu
Când rupt-ai os din şale
Lui Adam, hodinitu.

De ce laşi lumea, Doamne,
Întreagă să greşească,
Când pasc din palma-ţi toamne,
Cât „culpa-i omenească”?

Lăsat-ai vorbe-aceste,
Oricine le-ar fi zisu,
Căci asta voia Ţi-este…
De vină Te-ai dezisu.
Picture 004

de George Bălan

 

În nouri rătăciţi privirea îţi ascunzi
Să speli, surâzând, văzduhul cu ei.
Albastru-l prelingi, în voaluri scufunzi
Obrajii de oceane gătiţi de cercei.

Postezi arhimedic speranţe pe orbite
Ce explodează-n inimi ca florile de tei,
Refluxul amintirii scânteilor presbite
Aprinde-amurguri roşii, ce se petrec prin chei.

Aripi sărută ceaţa ce-n goluri se îngână,
Trădând cât de perfect e însuşi imperfectul,
Cât de mărunt Pământul în ochii tăi de zână,
Că-l ţii uşor în mână, darmite Arhitectul.

La pradă luaţi asfaltul căzînd pe el deodată.
Începe furnicarul ca să inunde cuibul,
Hangarul se zăreşte, nu poate să te-abată,
Te-aşteaptă limuzina. Ce-ngălbenit e roibul!

avion

Etichete: , , ,

picture-0181         

          Aş vrea sa vi-l prezint pe Florian Chelu, omul nu artistul. Despre artist, probabil că e mai bine să scrie o armata de filosofi, muzicieni, filologi… Şi sunt sigur că, peste zeci de ani o vor face. De aceea lăsaţi-mă să vă spun cum ne-am cunoscut.
          Aveam vreo zece-doisprezece ani şi nenea Mureşan, vecinul nostru care lucra la Teatrul de Stat din Oradea ne-a
făcut cunoştinţă. Mi-am dorit mult să cânt la chitară şi acum visul meu începea să prindă viaţă. Doar că, aveam să aflu mai târziu, domnului Chelu nu-i stătea capul să aiba elevi la meditaţii, că asta însemna să-l prinzi cumva într-un program, adică să-l introduci într-un tipar.  Poate de aceea orele noastre nu s-au desfăşurat cu regularitate, dar n-a avut cum să scape nici de mine, nici de nenea Mureşan. Mi-a marturisit mai pe urmă că, atunci când mi-a văzut ochii şi figura nevinovată n-a mai putut să dea înnapoi.
          Prima dată l-am văzut pe scena teatrului cântând de la un balcon. Mi-aş fi dorit să coboare odată, eventual chiar lângă mine,
pe scaunul învecinat, dar de atunci tot urcă…
La noi venea într-un palton lung, maron cu zig-zaguri negre, ponosit, îmbibat cu fum. Trăgea doar din Carpaţi fără filtru, ca
mai toţi fumătorii serioşi din perioada aceea. Înca nu era căsătorit. Şedinţa noastră de chitară era ca o sărbătoare, de cele mai multe ori dura câte trei ore sau chiar mai bine. Maică-mea, săraca, îşi mai amintea din când în când că trebuie plătite orele, dar d-l Chelu era altfel de om, cum nu mai vazusem până atunci, pentru care banii parcă ar fi trebuit să nici nu existe. Îşi mai amintea, atunci, şi el din când în când, la fiecare plată pe care i-o facea mama, că mai are de restante nişte xeroxuri, că prinsese un Aristotel sau vreu Platon şi n-avea cum să nu le xeroxeze.
          Pentru cei care nu ştiţi cum era în perioada comunistă vreau să vă spun că asta era chiar un act de curaj. Atunci,
chiar şi maşinile de scris trebuiau declarate, că, dacă apăreau cumva manifeste să se ştie de unde să înceapă căutările, şi arestările, darămite să mai poţi xeroxa ceva.
De aceea ştiu că, dacă astăzi Florian Chelu vorbeşte despre bani el nu o face pentru sine ci pentru că există o  nevoie
imperioasă de a finanţa cultura română. Şi parcă acum vorbeşte exagerat de mult despre bani, doar că, vă asigur că Florian Chelu, cel pe care eu l-am cunoscut nu s-a schimbat, decât că, are dreptate deplină: cultura romană şi implicit fiinţa noastră naţională se sufocă din cauza subfinanţării, şi aceasta în condiţiile în care televiziuni obscure, aflate în mâinile unor ipotenţi intelectuali ne terorizează şi ne stopează energiile creatoare. Cum să nu fie nevoie de impulsionarea culturii când şcoala românescă este într-o criză fără precedent, când dacălii, cei care au mai rămas în învăţământ constată pe zi ce trece o depreciere incredibilă a interesului pentru învăţământ? Dacă Florian Chelu se plânge astăzi că anumite proiecte nu i-au fost finanţate vă asigur că şi în cazul celor care s-au bucurat de finanţare a luat drepturi de autor de doar un leu, în rest sumele au fost cheltuite pentru plata celor care l-au ajutat: instrumentişti care au şi ei familii şi care trebuie să le pună în farfurie copiilor câte ceva pe masă.

          Dacă Florian Chelu este mai puţin cunoscut la nivel naţional decât o merită acest lucru se datorează unui monopol rău utilizat pe care l-au avut radioul şi televiziunea. Nici acum artiştii nu sunt promovaţi strict pe criterii valorice ci, cel mai adesea este promovat cel care are punga mai groasă.
         
          În vremea copilăriei mele era director al teatrului din Oradea un om pe care l-am vazut de multe ori în casa familiei
Chelu, d-l Mircea Bradu, actualul proprietar al postului Radio Transivlania. Ce am apreciat întotdeauna la oamenii ca d-l Bradu a fost arta de a lucra cu oamenii, de a-i face să se simtă măreţi, fie că erau pe scenă, fie că erau spectatori. Atunci, aici la Oradea d-l Bradu îl adusese pe Ducu Darie, mai dinainte o avea pe Cristina Şchiopu, că să nu mai vorbesc de d-l Eugen Ţugulea, d-na Constantinescu, Radu Vaida, Mircea Constantinescu, Emil Sauciuc  şi atâţia alţii. Forian Chelu era prieten cu toţi, iar în casa lui, mai devreme sau mai târziu i-am întâlnit pe multi dintre ei şi, credeţi-mă, că eram atât de fericit în preajma lor că-i vedeam cum se preţuiesc. Cred că Dumnezeu atunci când a împărţit harurile le-a dat câte puţin fiecăriua să fie mult doar când se întâlnesc şi să nu se reverse decât pe scenă, înspre public.
          Florian Chelu era cunoscut în librării că, atunci când apărea o carte importantă cumpăra câte zece-douăzeci de
exemplare pe care le dăruia prietenilor. Aşa mi l-a pus in mână pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica, pe George Călinescu şi pe mulţi alţii.

          Eram prin clasa a zecea şi, după o oră de chitară il intreabă pe tata, care este profesor de fizica, despre câmpul electromagnetic… Nu exagerez cu nimic dacă spun că Florian Chelu este un tip fabulos care, de la greaca veche, franceză, engleză, muzică, literatură, până la filosofie a epuizat toate disciplinele.
          Ultiama „nebunie” a lui Florian Chelu a fost să pună pe muzică toate sonetele lui Shakespeare. Dacă n-ar fi fost atâtde multe  (154) poate că n-ar fi fost aşa mare minune, dar, dacă vă spun că mai toate sunt pornite de la două măsuri de Bach
şi că, în afară de această dominantă comună sunt totalmente diferite, ce ziceţi? Dar ce spuneţi că ideea de sonet muzical este o premieră mondială care-i aparţine tot lui Florian Chelu?
 
          Pentru ca să izbutească acest proiect, Dumnezeu, pe care Florian Chelu il ironizează prea mult, i-a trimis un englez,
pe David Bryan, care, aşa cum a mărturisit pe scenă nu l-a plăcut pe Shakespeare decât după ce l-a cunoscut pe Florian Chelu şi i l-a mai trimis pe flautistul Mircea Covaci, pentru a păşi mai bine în atmosfera timpului. Nu am auzit ca cineva să mai fi realizat în lume un astfel de proiect.

 Sărutmâna Maestre

 

picture-0453picture-031picture-019picture-039picture-034

picture-029

picture-010

Brancusi

de George Bălan

 

Norii când se obosesc se ascund în frunze.
Nici n-aţi fi crezut…
N-aţi văzut nori verzi?
Sunteţi siguri?
Nu în orice frunze, doar în trifoi.
De asta, dacă scapi o vacă în trifoi se umflă.
Da’ las-o doar un pic, să vezi cum umblă cu coarnele în
nori.
Ş-apoi, să nu-mi spuneţi mie că dânsa nu paşte cu gândul
doar la trifoi cu patru foi.
De ce credeţi că laptele-i alb? Numai de la nori!
Dacă o pui la jug să ai grijă, că una a lăsat şi Carul Mare
şi Carul Mic pe cer, pe unde-o fi umblat ea şi dusã a fost.
Acuma, Doamne iartă-mă, da’ şi omu’ ‘cela, dacă a văzut o
dată că-l pierdu pe unul de ce i-l mai dete şi p-al
doilea?

Auzi, tu, nană Floriţã? Vaca dumitale câte kile de lapte
dă?

Cum adică-i a făta? O’ ai şi scăpat-o ‘n trifoi?

Da’ pu cã nu ştiu io dacă Flore a dumitale o fi în stare
s-o şi mulţumească. Să nu crezi dumita’ că dacă-i vacă e şi
proastă.

Etichete: ,

  
de George Bălan

 

Sângele îmi clocotea în gâtlej, şi moartea mă îmbia să trec pragul. Era atât de bine şi ameţitor că, zău nu m-aş fi întors la viaţă, căci,  să trăieşti, trebuia să faci eforturi disperate, dar ca să mori, era atât de simplu. Zău că nu-mi venea să fac acest târg şi-s sigur că nu mă înţelegeţi, voi, ce n-aţi fost acolo… O, Doamne, cât mi-a fost de dor de Tine, să vin la Judecată…! Şi am să vin, singur, căci în faţa Ta suntem cu toţii singuri. N-aş fi luptat să mă întorc, de mi-aş fi fost văzut copilul, măcar o dată. Când l-am auzit spunându-mi la telefon „tati…”, am înţeles că avea nevoie de mine în viaţa lui, să-l cresc. Gândul la el mi-a inhibat tusa şi-am adormit.
A doua zi, când am ajuns la doctor, d-l Cazacu, D-zeu sâ-l odihneascâ, s-a uitat cu amârâciune la mine şi m-a „cazat” în cea mai bună cameră din spital. Doar era directorul spitalului T.B.C. Peste vreo câteva luni îmi spunea că fusesem atât de rău când am ajuns, că n-a crezut nici el că mă mai poate salva. Se mai „cazau” unii, doar pentru câteva zile. Deja, începusem şi eu să-i cunosc pe ăştia, care n-aveau intenţii serioase, de erau pasageri de ocazie. Vă mint, vedeţi, că prima dată am stat cu ziaristul, ăla de-avea doar un sfert de plămân şi compunea rebusuri. Un tip deştept… Abia după aceea m-a pus cu bucătarul, cu Liviu. De la el am învăţat că ciorba de burtă se face noaptea, că atunci o fierbi doar două ore, iar dacă o faci ziua, n-o termini în şase. Că stomacul vacii are porii deschisi noaptea, când ea, de fapt, digeră.
După mine venise şi unul ce fusese profesor de filosofie şi astăzi e agent de asigurări. Ce om… De câte ori îl întâlnesc, mă fascinează. Nevastă-sa era medic. M-am întrebat, mai mult de el decât de mine, oare el, cum de s-a înbolnăvit? Eu fusesem o viaţă întreagă slab şi era o vară dintr-ălea că ţi se uscau pomii în grădină, aşa că nu mi-am dat seama ce-i cu mine. Mai dădusem două găuri la curea, dar fusese atât de simplu încât puteam s-o fac oricând şi pe următoarea. Nu mă durea nimic, doar că mai transpiram. Eu, care nu transpiram defel. Intrasem în rând cu lumea, şi ce bine-mi părea că nu mai sunt „un tip aparte”, cum mi-a spus o colegă de clasă, la întâlnirea de 15 ani.
În spitalul T.B.C. am învăţat ce-i omenia. Am învăţat să-l iubesc şi pe ţigan, şi pe infirm, şi pe beţiv, căci zilele ni-s numărate, cu ei împreună sau alături, egali în faţa morţii. Vă iubesc d-le Voicu şi vă preţuiesc cu adevărat!
– Ce mai faci Aniko? Te sărut! Te plimbai cu căruciorul prin faţa salonului meu şi-mi făceai cu mâna. Ţi-aduci aminte? Şi-erai fericită dacă-ţi zâmbeam, căci nu murisem. Dar tu Corina? Ştiu, ai terminat Dreptul şi parcă ai un copil sau doi? De ce nu vrem să ne amintim că trăim şi ne îngropăm de vii? Te pup, Cornele! Când trec prin satul tău, de-atâtea ori, mă gândesc la tine, şi doar de câteva ori m-am oprit să-ţi spun, într-un fel sau altul că mai existi în sufletul meu. Avem timp acum, şi bani avem, şi sănătoşi la trup suntem, dar nu facem nimic să ne vedem. Nici pe tine, şi nici pe tine nu te-am uitat, dar ţie şi ţie nu-ţi voi spune numele, pentru că de voi m-am cam îndrăgostit şi nu se cade… Dar ce se cade? Să ne războim? Să ne urâm, se cade?

Doctorul Cazacu mă chema uneori la dânsul în birou, să mai povestim. Ca şi din întâmplare venea mâncarea pentru medicul de gardă. „Haideţi, luaţi şi mâncaţi, îmi spunea, că eu tocmai am venit de acasă şi am mâncat”. Prima dată l-am crezut, apoi… Avea doi baieţi, unul de vârsta mea şi-mi tot spunea de ei. Simţeam, câteodată, că mă confunda şi că îmi vorbeşte de parcă aş fi unul din ei.
Mai fumam, pe de-ascuns. Şi-odată, domn’ doctor mă serveşte cu o ţigară. Aş fi luat-o, dar parcă mă jenam, „Păi bine, zic, dar T.B.C-ul?” „N-are nimic”, zice. „Nu de asta faci T.B.C. Dacă organismul este în echilibru, n-are nimic. Altfel, noi toţi ăştia, care lucrăm aici ne-am îmbolnăvi.” „Chiar aşa, mă gândesc, dar ei cum de nu se ‘mbolnăvesc?” „La omul sănătos, organismul reuşeşte să-şi creeze anticorpii şi dacă nu intervin anumiţi factori, ca stresul, etc. nu păţeşti nimic”, continuă el, ca şi cum m-ar fi auzit.
Într-o zi la 12,20 mă sună maica-mea şi-mi spune că la ora 13,00 este înmormântarea d-lui doctor Cazacu. Încep să-mi tremure picioarele, rămân fără vlagă, dar mai apuc s-o întreb: „Bine, şi tu acum îmi spui?”

„Acum am citit şi eu în ziar”, zice biata mama.
Ajung, şi aflu că fusese la Craiova, unde şi-ar fi dorit să se mute, şi i-a venit rău. Au sunat la salvare, dar nu veneau. Un alt doctor, prieten de-al său i-a sunat din nou: „Haideţi, odată, că-i un coleg de-al nostru”.

 Domnul Cazacu nu mai putea vorbi, era deja întins şi după ce a aşteptat de-ajuns, a dat din mană, să nu-i mai sune pe ăia cu salvarea că el s-a săturat să-i mai aştepte. Parcă il văd şi-acum cum se plimba pe coridoarele spitalului, şi când vorbeam de ceva ce nu mergea bine, dădea din mână, ca şi cum ar fi spus că el nu mai apucă până s-or îndrepta toate. Dar nu zicea nimic. Aşa cred eu că ar fi vrut să spună. Oare ce opţiuni politice o fi avut? Doamne, nu se poate să fi uitat. Nu se poate! Degeaba, nu-mi dau seama.
Am cunoscut, mai apoi un domn, farmacist, inventator, cu lucrari publicate şi brevete de invenţie, a cărui ultim medicament este bun în tratarea T.B.C-ului. Iar pentru cei care nu ştiu, este bine să subliniez că nici un brevet de invenţie nu se acordă dacă, nu aduce ceva în plus, benefic, faţă de descoperirile precedente. Dacă am înţeles eu bine, medicamentul de care vă povestesc, avea ca element de noutate calitatea suplimentară de a proteja ficatul. Spun avea, pentru că respectivul inventator a alergat pe la porţile Ministerului Sănătăţii şi la fabricile noastre de antibiotice şi s-a ales cu drumurile.
Vorba ceea: „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!”.
Am incercat, discret să aflu de ce nimeni nu-i interesat de o invenţie românească, mai cu seamă că omul nostru nu vrea decât să-şi poata plăti facturile, la întreţinere. Şi bine, nimeni nu-i interesat de un bussines dintr-ăsta, ci de unul serios, cu bani mulţi. Că dacă faci importuri şi sumele-s de câteva ori mai mari, ai ce să împarţi. Şi comisioane, şi profituri, şi toată lumea este mulţumită… Bătrânul inventator ar fi bucuros şi dacă ar primi o negaţie de la fabrici sau de la Ministerul Sănătăţii, că şi-ar putea încerca norocul în străinătate. De-abia aşteaptă unii de prin Germania ca să-i cumpere brevetul.
Sau poate cu remanierea guvernamentală se reanimează şi Ministerul Sănătăţii.
De multe ori când mă plimb pe stradă, îl simt pe domnul Cazacu lângă mine, uneori mi se pare că-l văd. Zâmbeste, şi pleacă şi-mi spune că el i-a iertat demult pe toţi care i-au greşit că n-au venit la timp, dar că mai vrea să ne vadă.
Să nu întârziaţi niciodatâ!

 

(text publicat pe http://agonia.ro/index.php/personals/53515/Sa_nu_intarziati_niciodata!în 16.03.2004)


Blog Stats

  • 51.031 hits
BlogRank
iulie 2020
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

PROMO







Social

Social