Blogul lui George Bălan

  
de George Bălan

Sângele îmi clocotea în gâtlej, şi moartea mă îmbia să trec pragul. Era atât de bine şi ameţitor că, zău nu m-aş fi întors la viaţă, căci,  să trăieşti, trebuia să faci eforturi disperate, dar ca să mori, era atât de simplu. Zău că nu-mi venea să fac acest târg şi-s sigur că nu mă înţelegeţi, voi, ce n-aţi fost acolo… O, Doamne, cât mi-a fost de dor de Tine, să vin la Judecată…! Şi am să vin, singur, căci în faţa Ta suntem cu toţii singuri. N-aş fi luptat să mă întorc, de mi-aş fi fost văzut copilul, măcar o dată. Când l-am auzit spunându-mi la telefon „tati…”, am înţeles că avea nevoie de mine în viaţa lui, să-l cresc. Gândul la el mi-a inhibat tusa şi-am adormit.
A doua zi, când am ajuns la doctor, d-l Cazacu, D-zeu sâ-l odihneascâ, s-a uitat cu amârâciune la mine şi m-a „cazat” în cea mai bună cameră din spital. Doar era directorul spitalului T.B.C. Peste vreo câteva luni îmi spunea că fusesem atât de rău când am ajuns, că n-a crezut nici el că mă mai poate salva. Se mai „cazau” unii, doar pentru câteva zile. Deja, începusem şi eu să-i cunosc pe ăştia, care n-aveau intenţii serioase, de erau pasageri de ocazie. Vă mint, vedeţi, că prima dată am stat cu ziaristul, ăla de-avea doar un sfert de plămân şi compunea rebusuri. Un tip deştept… Abia după aceea m-a pus cu bucătarul, cu Liviu. De la el am învăţat că ciorba de burtă se face noaptea, că atunci o fierbi doar două ore, iar dacă o faci ziua, n-o termini în şase. Că stomacul vacii are porii deschisi noaptea, când ea, de fapt, digeră.
După mine venise şi unul ce fusese profesor de filosofie şi astăzi e agent de asigurări. Ce om… De câte ori îl întâlnesc, mă fascinează. Nevastă-sa era medic. M-am întrebat, mai mult de el decât de mine, oare el, cum de s-a înbolnăvit? Eu fusesem o viaţă întreagă slab şi era o vară dintr-ălea că ţi se uscau pomii în grădină, aşa că nu mi-am dat seama ce-i cu mine. Mai dădusem două găuri la curea, dar fusese atât de simplu încât puteam s-o fac oricând şi pe următoarea. Nu mă durea nimic, doar că mai transpiram. Eu, care nu transpiram defel. Intrasem în rând cu lumea, şi ce bine-mi părea că nu mai sunt „un tip aparte”, cum mi-a spus o colegă de clasă, la întâlnirea de 15 ani.
În spitalul T.B.C. am învăţat ce-i omenia. Am învăţat să-l iubesc şi pe ţigan, şi pe infirm, şi pe beţiv, căci zilele ni-s numărate, cu ei împreună sau alături, egali în faţa morţii. Vă iubesc d-le Voicu şi vă preţuiesc cu adevărat!
– Ce mai faci Aniko? Te sărut! Te plimbai cu căruciorul prin faţa salonului meu şi-mi făceai cu mâna. Ţi-aduci aminte? Şi-erai fericită dacă-ţi zâmbeam, căci nu murisem. Dar tu Corina? Ştiu, ai terminat Dreptul şi parcă ai un copil sau doi? De ce nu vrem să ne amintim că trăim şi ne îngropăm de vii? Te pup, Cornele! Când trec prin satul tău, de-atâtea ori, mă gândesc la tine, şi doar de câteva ori m-am oprit să-ţi spun, într-un fel sau altul că mai existi în sufletul meu. Avem timp acum, şi bani avem, şi sănătoşi la trup suntem, dar nu facem nimic să ne vedem. Nici pe tine, şi nici pe tine nu te-am uitat, dar ţie şi ţie nu-ţi voi spune numele, pentru că de voi m-am cam îndrăgostit şi nu se cade… Dar ce se cade? Să ne războim? Să ne urâm, se cade?

Doctorul Cazacu mă chema uneori la dânsul în birou, să mai povestim. Ca şi din întâmplare venea mâncarea pentru medicul de gardă. „Haideţi, luaţi şi mâncaţi, îmi spunea, că eu tocmai am venit de acasă şi am mâncat”. Prima dată l-am crezut, apoi… Avea doi baieţi, unul de vârsta mea şi-mi tot spunea de ei. Simţeam, câteodată, că mă confunda şi că îmi vorbeşte de parcă aş fi unul din ei.
Mai fumam, pe de-ascuns. Şi-odată, domn’ doctor mă serveşte cu o ţigară. Aş fi luat-o, dar parcă mă jenam, „Păi bine, zic, dar T.B.C-ul?” „N-are nimic”, zice. „Nu de asta faci T.B.C. Dacă organismul este în echilibru, n-are nimic. Altfel, noi toţi ăştia, care lucrăm aici ne-am îmbolnăvi.” „Chiar aşa, mă gândesc, dar ei cum de nu se ‘mbolnăvesc?” „La omul sănătos, organismul reuşeşte să-şi creeze anticorpii şi dacă nu intervin anumiţi factori, ca stresul, etc. nu păţeşti nimic”, continuă el, ca şi cum m-ar fi auzit.
Într-o zi la 12,20 mă sună maica-mea şi-mi spune că la ora 13,00 este înmormântarea d-lui doctor Cazacu. Încep să-mi tremure picioarele, rămân fără vlagă, dar mai apuc s-o întreb: „Bine, şi tu acum îmi spui?”

„Acum am citit şi eu în ziar”, zice biata mama.
Ajung, şi aflu că fusese la Craiova, unde şi-ar fi dorit să se mute, şi i-a venit rău. Au sunat la salvare, dar nu veneau. Un alt doctor, prieten de-al său i-a sunat din nou: „Haideţi, odată, că-i un coleg de-al nostru”.

 Domnul Cazacu nu mai putea vorbi, era deja întins şi după ce a aşteptat de-ajuns, a dat din mană, să nu-i mai sune pe ăia cu salvarea că el s-a săturat să-i mai aştepte. Parcă il văd şi-acum cum se plimba pe coridoarele spitalului, şi când vorbeam de ceva ce nu mergea bine, dădea din mână, ca şi cum ar fi spus că el nu mai apucă până s-or îndrepta toate. Dar nu zicea nimic. Aşa cred eu că ar fi vrut să spună. Oare ce opţiuni politice o fi avut? Doamne, nu se poate să fi uitat. Nu se poate! Degeaba, nu-mi dau seama.
Am cunoscut, mai apoi un domn, farmacist, inventator, cu lucrari publicate şi brevete de invenţie, a cărui ultim medicament este bun în tratarea T.B.C-ului. Iar pentru cei care nu ştiu, este bine să subliniez că nici un brevet de invenţie nu se acordă dacă, nu aduce ceva în plus, benefic, faţă de descoperirile precedente. Dacă am înţeles eu bine, medicamentul de care vă povestesc, avea ca element de noutate calitatea suplimentară de a proteja ficatul. Spun avea, pentru că respectivul inventator a alergat pe la porţile Ministerului Sănătăţii şi la fabricile noastre de antibiotice şi s-a ales cu drumurile.
Vorba ceea: „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!”.
Am incercat, discret să aflu de ce nimeni nu-i interesat de o invenţie românească, mai cu seamă că omul nostru nu vrea decât să-şi poata plăti facturile, la întreţinere. Şi bine, nimeni nu-i interesat de un bussines dintr-ăsta, ci de unul serios, cu bani mulţi. Că dacă faci importuri şi sumele-s de câteva ori mai mari, ai ce să împarţi. Şi comisioane, şi profituri, şi toată lumea este mulţumită… Bătrânul inventator ar fi bucuros şi dacă ar primi o negaţie de la fabrici sau de la Ministerul Sănătăţii, că şi-ar putea încerca norocul în străinătate. De-abia aşteaptă unii de prin Germania ca să-i cumpere brevetul.
Sau poate cu remanierea guvernamentală se reanimează şi Ministerul Sănătăţii.
De multe ori când mă plimb pe stradă, îl simt pe domnul Cazacu lângă mine, uneori mi se pare că-l văd. Zâmbeste, şi pleacă şi-mi spune că el i-a iertat demult pe toţi care i-au greşit că n-au venit la timp, dar că mai vrea să ne vadă.
Să nu întârziaţi niciodatâ!

(text publicat pe http://agonia.ro/index.php/personals/53515/Sa_nu_intarziati_niciodata!în 16.03.2004)