Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘Doamne

Brancusi

Reclame

de George Bălan

 

Norii când se obosesc se ascund în frunze.
Nici n-aţi fi crezut…
N-aţi văzut nori verzi?
Sunteţi siguri?
Nu în orice frunze, doar în trifoi.
De asta, dacă scapi o vacă în trifoi se umflă.
Da’ las-o doar un pic, să vezi cum umblă cu coarnele în
nori.
Ş-apoi, să nu-mi spuneţi mie că dânsa nu paşte cu gândul
doar la trifoi cu patru foi.
De ce credeţi că laptele-i alb? Numai de la nori!
Dacă o pui la jug să ai grijă, că una a lăsat şi Carul Mare
şi Carul Mic pe cer, pe unde-o fi umblat ea şi dusã a fost.
Acuma, Doamne iartă-mă, da’ şi omu’ ‘cela, dacă a văzut o
dată că-l pierdu pe unul de ce i-l mai dete şi p-al
doilea?

Auzi, tu, nană Floriţã? Vaca dumitale câte kile de lapte
dă?

Cum adică-i a făta? O’ ai şi scăpat-o ‘n trifoi?

Da’ pu cã nu ştiu io dacă Flore a dumitale o fi în stare
s-o şi mulţumească. Să nu crezi dumita’ că dacă-i vacă e şi
proastă.

Etichete: ,

  
de George Bălan

 

Sângele îmi clocotea în gâtlej, şi moartea mă îmbia să trec pragul. Era atât de bine şi ameţitor că, zău nu m-aş fi întors la viaţă, căci,  să trăieşti, trebuia să faci eforturi disperate, dar ca să mori, era atât de simplu. Zău că nu-mi venea să fac acest târg şi-s sigur că nu mă înţelegeţi, voi, ce n-aţi fost acolo… O, Doamne, cât mi-a fost de dor de Tine, să vin la Judecată…! Şi am să vin, singur, căci în faţa Ta suntem cu toţii singuri. N-aş fi luptat să mă întorc, de mi-aş fi fost văzut copilul, măcar o dată. Când l-am auzit spunându-mi la telefon „tati…”, am înţeles că avea nevoie de mine în viaţa lui, să-l cresc. Gândul la el mi-a inhibat tusa şi-am adormit.
A doua zi, când am ajuns la doctor, d-l Cazacu, D-zeu sâ-l odihneascâ, s-a uitat cu amârâciune la mine şi m-a „cazat” în cea mai bună cameră din spital. Doar era directorul spitalului T.B.C. Peste vreo câteva luni îmi spunea că fusesem atât de rău când am ajuns, că n-a crezut nici el că mă mai poate salva. Se mai „cazau” unii, doar pentru câteva zile. Deja, începusem şi eu să-i cunosc pe ăştia, care n-aveau intenţii serioase, de erau pasageri de ocazie. Vă mint, vedeţi, că prima dată am stat cu ziaristul, ăla de-avea doar un sfert de plămân şi compunea rebusuri. Un tip deştept… Abia după aceea m-a pus cu bucătarul, cu Liviu. De la el am învăţat că ciorba de burtă se face noaptea, că atunci o fierbi doar două ore, iar dacă o faci ziua, n-o termini în şase. Că stomacul vacii are porii deschisi noaptea, când ea, de fapt, digeră.
După mine venise şi unul ce fusese profesor de filosofie şi astăzi e agent de asigurări. Ce om… De câte ori îl întâlnesc, mă fascinează. Nevastă-sa era medic. M-am întrebat, mai mult de el decât de mine, oare el, cum de s-a înbolnăvit? Eu fusesem o viaţă întreagă slab şi era o vară dintr-ălea că ţi se uscau pomii în grădină, aşa că nu mi-am dat seama ce-i cu mine. Mai dădusem două găuri la curea, dar fusese atât de simplu încât puteam s-o fac oricând şi pe următoarea. Nu mă durea nimic, doar că mai transpiram. Eu, care nu transpiram defel. Intrasem în rând cu lumea, şi ce bine-mi părea că nu mai sunt „un tip aparte”, cum mi-a spus o colegă de clasă, la întâlnirea de 15 ani.
În spitalul T.B.C. am învăţat ce-i omenia. Am învăţat să-l iubesc şi pe ţigan, şi pe infirm, şi pe beţiv, căci zilele ni-s numărate, cu ei împreună sau alături, egali în faţa morţii. Vă iubesc d-le Voicu şi vă preţuiesc cu adevărat!
– Ce mai faci Aniko? Te sărut! Te plimbai cu căruciorul prin faţa salonului meu şi-mi făceai cu mâna. Ţi-aduci aminte? Şi-erai fericită dacă-ţi zâmbeam, căci nu murisem. Dar tu Corina? Ştiu, ai terminat Dreptul şi parcă ai un copil sau doi? De ce nu vrem să ne amintim că trăim şi ne îngropăm de vii? Te pup, Cornele! Când trec prin satul tău, de-atâtea ori, mă gândesc la tine, şi doar de câteva ori m-am oprit să-ţi spun, într-un fel sau altul că mai existi în sufletul meu. Avem timp acum, şi bani avem, şi sănătoşi la trup suntem, dar nu facem nimic să ne vedem. Nici pe tine, şi nici pe tine nu te-am uitat, dar ţie şi ţie nu-ţi voi spune numele, pentru că de voi m-am cam îndrăgostit şi nu se cade… Dar ce se cade? Să ne războim? Să ne urâm, se cade?

Doctorul Cazacu mă chema uneori la dânsul în birou, să mai povestim. Ca şi din întâmplare venea mâncarea pentru medicul de gardă. „Haideţi, luaţi şi mâncaţi, îmi spunea, că eu tocmai am venit de acasă şi am mâncat”. Prima dată l-am crezut, apoi… Avea doi baieţi, unul de vârsta mea şi-mi tot spunea de ei. Simţeam, câteodată, că mă confunda şi că îmi vorbeşte de parcă aş fi unul din ei.
Mai fumam, pe de-ascuns. Şi-odată, domn’ doctor mă serveşte cu o ţigară. Aş fi luat-o, dar parcă mă jenam, „Păi bine, zic, dar T.B.C-ul?” „N-are nimic”, zice. „Nu de asta faci T.B.C. Dacă organismul este în echilibru, n-are nimic. Altfel, noi toţi ăştia, care lucrăm aici ne-am îmbolnăvi.” „Chiar aşa, mă gândesc, dar ei cum de nu se ‘mbolnăvesc?” „La omul sănătos, organismul reuşeşte să-şi creeze anticorpii şi dacă nu intervin anumiţi factori, ca stresul, etc. nu păţeşti nimic”, continuă el, ca şi cum m-ar fi auzit.
Într-o zi la 12,20 mă sună maica-mea şi-mi spune că la ora 13,00 este înmormântarea d-lui doctor Cazacu. Încep să-mi tremure picioarele, rămân fără vlagă, dar mai apuc s-o întreb: „Bine, şi tu acum îmi spui?”

„Acum am citit şi eu în ziar”, zice biata mama.
Ajung, şi aflu că fusese la Craiova, unde şi-ar fi dorit să se mute, şi i-a venit rău. Au sunat la salvare, dar nu veneau. Un alt doctor, prieten de-al său i-a sunat din nou: „Haideţi, odată, că-i un coleg de-al nostru”.

 Domnul Cazacu nu mai putea vorbi, era deja întins şi după ce a aşteptat de-ajuns, a dat din mană, să nu-i mai sune pe ăia cu salvarea că el s-a săturat să-i mai aştepte. Parcă il văd şi-acum cum se plimba pe coridoarele spitalului, şi când vorbeam de ceva ce nu mergea bine, dădea din mână, ca şi cum ar fi spus că el nu mai apucă până s-or îndrepta toate. Dar nu zicea nimic. Aşa cred eu că ar fi vrut să spună. Oare ce opţiuni politice o fi avut? Doamne, nu se poate să fi uitat. Nu se poate! Degeaba, nu-mi dau seama.
Am cunoscut, mai apoi un domn, farmacist, inventator, cu lucrari publicate şi brevete de invenţie, a cărui ultim medicament este bun în tratarea T.B.C-ului. Iar pentru cei care nu ştiu, este bine să subliniez că nici un brevet de invenţie nu se acordă dacă, nu aduce ceva în plus, benefic, faţă de descoperirile precedente. Dacă am înţeles eu bine, medicamentul de care vă povestesc, avea ca element de noutate calitatea suplimentară de a proteja ficatul. Spun avea, pentru că respectivul inventator a alergat pe la porţile Ministerului Sănătăţii şi la fabricile noastre de antibiotice şi s-a ales cu drumurile.
Vorba ceea: „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!”.
Am incercat, discret să aflu de ce nimeni nu-i interesat de o invenţie românească, mai cu seamă că omul nostru nu vrea decât să-şi poata plăti facturile, la întreţinere. Şi bine, nimeni nu-i interesat de un bussines dintr-ăsta, ci de unul serios, cu bani mulţi. Că dacă faci importuri şi sumele-s de câteva ori mai mari, ai ce să împarţi. Şi comisioane, şi profituri, şi toată lumea este mulţumită… Bătrânul inventator ar fi bucuros şi dacă ar primi o negaţie de la fabrici sau de la Ministerul Sănătăţii, că şi-ar putea încerca norocul în străinătate. De-abia aşteaptă unii de prin Germania ca să-i cumpere brevetul.
Sau poate cu remanierea guvernamentală se reanimează şi Ministerul Sănătăţii.
De multe ori când mă plimb pe stradă, îl simt pe domnul Cazacu lângă mine, uneori mi se pare că-l văd. Zâmbeste, şi pleacă şi-mi spune că el i-a iertat demult pe toţi care i-au greşit că n-au venit la timp, dar că mai vrea să ne vadă.
Să nu întârziaţi niciodatâ!

 

(text publicat pe http://agonia.ro/index.php/personals/53515/Sa_nu_intarziati_niciodata!în 16.03.2004)

Tîrrrr! Ţîrrr!

E pe telefonul neveste-mi. Nu-i treaba mea să răspund, nici să fiu curios. Asta de obicei este mai greu şi aproape că nu-mi iese niciodată. Mă afund cu privirea mai tare în monitor, că doar mi-am făcut blog şi aproape că nu mai aud nimic. Chiar nimic. A sunat-o ca să-i zică ce-a păţit. Lui şefu’, care e de undeva de prin Dolj, de pe lîngă Craiova, i-a murit mama. Cum nu s-au dus nici unii de aici din Oradea, ce s-au gîndit ele, subalternele, să-i trimită prin poştă o coroană de flori.

Alin Cristea, prietenul care m-a convins într-o sîmbătă să-mi fac blog are de ce râde. Mi-a zis cu atîta convingere că-l voi face şi că o să-l sun a doua zi încât mi-am şoptit în barbă: hai să-i dau apă la moară să zică şi el c-a prorocit ceva în ceea ce mă priveşte. Duminica pedalam din răsputeri pe tastatură fiindcă nu înţelegeam exact cum funcţionează WordPress-ul. În fine…
După ce termină conversaţia îmi relatează că era vară-sa, Ana. Fată bună. Dar nu te poţi lua după ea. Sau cel puţin eu nu mă mai iau. Cînd era clasa a doisprezecea m-a rugat mamă-sa să-i dau nişte meditaţii la matematică. Am procedat şi cu ea aşa cum făceam cu toţi, şi-anume, după vreo două şedinţe, când am văzut că nu învăţase nimic, i-am spus mamă-si că n-am timp de pierdut şi că n-o iau mai departe. S-au cam supărat pe mine… Cu timpul le-a trecut, Ana a făcut facultatea şi s-a angajat la CFR. Acolo lucrează şi maică-sa, acolo a lucrat şi taică-său, Doamne iartă-l!

-Cînd este înmormîntarea?

[…] 

-Aha, mai avem timp!

Caută tu atunci cât poţi de repede o cutie cât se poate de  mare să intre coroana… O întreabă şi pe nevastă-mea de n-are vreuna, în fine, cum-necum, din mai multe cutiuţe fac una, sună la curier, află fetele că maşina-i deja plecată, dar că o mai pot prinde la Aleşd. Mai au timp s-o prindă, o opresc, îi dau şoferului coroana şi toată lumea-i împăcată.

A doua zi corespondentul curierului îl sună pe şef să-i ducă coroana, sună, sună, suuună… dar omul, care poate că era probabil exact în toiul ceremoniei religioase nu răspunde, aşa încât coroana se întoarce din nou la Oradea. Desigur, iarăşi telefon la nevastă-mea să-i spună ce păţiră şi s-o întrebe acum ce să facă cu coroana?

-Du-o, dragă, la cimitir la bunica! a povăţuit-o aceasta.

În definitiv după ce au văzut fetele atâtea filme în care eroul principal îi comandă florile iubitei prin telefon de ce n-ar fi putut funcţiona şi în România, că avem şi mobile şi poştă rapidă şi intenţii bune?

Mi-a zis o babă, mai anul trecut, că Preşedintele se plâgea pe la toate blondele că nu-i răpunde Tăriceanu la telefon. L-o fi prins o rupere de dobă, scuzaţi, de nori sau poate era în corcert şi asculta Preludiu de Bach ori se dădea cu motocicleta. Înţelegeţi, domnule Preşedinte, că sunt momente în viaţă când nu poţi răspunde la telefon?

Vă mai scriu,

George

 picture-1862

 

 

Am câştigat  şi recursul cu finanţele. Să nu care cumva să vă închipuiţi că, dacă câştigaţi în primă instanţă statul n-o să facă recurs. Parcă nu-mi vine să cred… Nu că n-aş fi avut dreptate, dar deja de atât de multe ori am fost lezat în drepturile mele de acest stat încât mă şi întreb cum, Doamne, încă nu-l urăsc? Eu sunt unul dintre aceia care au vrut să plece în Canada, doar că, în cele din urmă, după ce am văzut cât de tare ne doresc canadienii, n-am mai plecat. Adevărul gol-goluţ nu-i chiar aşa, fiindcă atunci când m-au chemat la interviu, la Belgrad, firma mea mergea atât de bine că nu-mi mai venea să plec nicăieri.

Dar nu v-am spus despre ce este vorba. Aşa sunt eu, vorbă lungă… Să mă trageţi de mânecă altădată, că altmiteri o iau pe arătură şi nu mai ajung cu povestea mea la sfârşit.

Era  într-o sâmbătă dimineaţa şi zgribuream de frisoane sub plapumă. În mod normal sâmbăta mă duc într-o fugă la magazin că, după aceea, de la doisprezece, am oră de informatică şi încerc să n-o ratez. Atunci însă, n-aveam de gând să scot nasul din casă, doar că mă sună Alina, fata de la magazin, că avem control de la finanţe. Nu totdeauna se potriveşte socoteala de-acasă cu cea din târg, mi-am zis, aşa încât m-am echipat, ca-n armată, să fiu în cel mai scurt timp la magazin. Cei care aţi făcut armata ştiţi cum este la alarmă. Între timp mă gândeam cât de ciudaţi sunt şi ăştia de la finanţe, că parcă nu mă ştiu de peste şaisprezece ani şi parcă n-ar şti că sediul firmei nu este la magazin… N-ai ce-i face, că dacă mi-a trebuit firmă trebuie să le mai înghit şi pe astea. Între noi fie acum vorba, atunci când mi-am făcut firmă n-aveam ce să dau lui fiu-meu de mâncare, fiindcă cu doar un salar de profesor nu ne ajungeau banii defel. Nevastă-mea tocmai se întorsese cu ăl’ mic din Canada, prin anii 1993, aşa că cine s-o angajeze?

Nu trecură douăzeci de minute, că Oradea e oraş mic, şi ajung să mă întâlnesc cu controlul: două doamne. Mi-aduc aminte că am citit printr-o broşură pe care o primeam de la Rentrop & Straton că la fiecare control e bine să soliciţi ordinul de serviciu, legitimaţia şi delegaţia; fac şi eu ca atare să nu mă creadă chiar prost, cer să văd respectivele acte şi, stupoare: doamnele nu aveau nimic. Nu tu legitimaţie, nu tu delegaţie, nu tu ordin de serviciu. „Păi, ca să mă controlaţi, trebuie să fiţi mai în ordine decât mine” le-am zis, aşa încât aveam să ajung în cel mai scurt timp înapoi sub plapumă. M-am mirat şi eu de mine cât de repede s-au tirat doamnele, dar numai de control nu-mi ardea. Nu ştiu dacă făceam la fel dacă n-aş fi avut febră, cert este că am fost mai viteaz decât mă ştiam până atunci. Ce-i drept, cum adică să vină la control fără măcar o legitimaţie? Nu-i nimic, că cel puţin până luni m-oi face bine, că de mă ţineau vreo patru ceasuri să-mi povestească cum trebuie complectate actele chiar că ajungeam după aceea la spital.

Luni, ca şi cum nu mi-ar fi trecut febra, ce-mi trece prin mintre, să le depun la registratura finanţelor o scrisoare în care să le relatez şi directorilor de acolo întâmplarea, ca să se cunoacă din start şi poziţia mea, nu care cumva să zică vreunul că mă sustrag controlului. Le povestesc pe toate… cu legitimaţie, cu delegaţie etc, şi mă duc liniştit de acolo căci făcusem ce trebuia. Trece luni, trece marţi, era să treacă miercuri, dar primesc telefon: „D-l Bălan, au revenit doamnele de la finanţe în control”.

Parcă aş fi vrut să văd alte feţe, nu tot pe alea… Una dintre doamne îmi spune că pe bonul nostru de marcat nu scrie denumirea produsului. Cumpărase ceva să aibă „proba”, aşa că acum eram încolţit. Ceea ce însă m-a indignat a fost faptul că au încercat să mă „târască” cu toate actele la finanţe, ca şi cum nu m-ar fi găsit, nu de alta dar domniile lor s-au gândit că nu pot scrie pe tejghea procesul verbal. Între noi fie vorba, am închiriat magazinul respectiv de la statul român. Ce-i drept, n-am loc să mai pun şi un birou acolo, dar nici n-am nevoie, că avem biroul în altă parte. Le invit pe doamne la sediu atunci să scrie procesul verbal, dar când îmi spun că mă amendează doar pentru atâta cu douăzeci de milioane mi se urcă sîngele la cap. Uitasem să vă spun că nici de data asta n-aveau legitimaţie şi că, dacă ar fi fost să-mi fac de lucru cu Dracul, puteam să mă leg de asta. Ulterior am aflat că una era preoteasă. N-aş vrea să auziţi atunci ce-a fost la gura mea despre funcţionarul public, pe care nu-l văd nici azi, la aproape un an şi jumătate de la ziua cu pricina, ca fiind un om competent, apt să conducă o afacere. Desigur că nu e bine să generalizăm, doar că excepţiile sunt atât de puţine… Mi-aduc aminte cum eram şi eu când eram angajat al statului (cu repartiţie guvernamentală) că nu mă vedeam clintit de pe postul meu nici cu buldozerul. Eram mai tare decât sunt astăzi judecătorii. Inamovibil!

Cum credeţi că se simte funcţionarul public astăzi? Vă spun eu: un semizeu. Dacă el nu ştie ceva, ştie şeful. De fapt şeful este zeul adevărat. Dacă ceva nu se poate rezolva, şeful sigur are o relaţe tare şi rezolvă… Cum să nu-l iubescă toţi pe şeful! Sigur că toţi şefii au un şef şi ei şi că regula se păstrează. E ca pe vremuri când toţi îl iubeau pe cel mai de nădejde fiu al poporului român. Apropo’, cred că singurul adversar al lui Băseacu rămâne tot Ion Iiescu. Vă spun eu că dacă se hotăreşte să mai candideze o dată cum să nu-l voteze, mamă, încă o dată toată ţara? Ce zisăşi, măi dragă?
Douăzeci de milioane de lei, nu de alegători! Douăzeci de milioane, pentru ce?

Dar pe nenea ăla de la piaţă care nu-ţi dă nici măcar o chitanţă de ce nu-l amendaţi? Că legea zice că şi în piaţă trebuie să ai casă de marcat fiscală.

Semnez procesul verbal cu obiecţiuni, mă mir şi eu de ce porumbei am scos pe gură, pleacă tipele şi mă uit la Alina care era consternată… Nu mă mai văzuse în aproape doi ani niciodată ca atunci. Parcă îi venea şi ei să fugă. O liniştesc pe fată, că ea n-avea nici o vină, după care încerc să mă dumiresc încă o dată.

Gata, pe astea le contest în instanţă. De ce? Foarte simplu: casa mea de marcat a fost fiscalizată exact de cei de la finanţe. Mi-au dat atunci în scris că totul este ok. Mai apoi, ce dacă pe bonul meu fiscal scrie doar denumirea generică? Că nu zice nicăieri ce denumire să fie trecută, cea comercială, ştiinţifică, de marcă… Auzi, tanti de la finanţe, ştii matale ce-i aia proprietate intelectuală? Păi dacă eu vindeam Coca-Cola şi ălora de la firma americană nu le pica bine la stomac să le fac eu publicitate pe bonurile mele fiscale cu marca lor? Păi dacă ăia de la Coca-Cola vor să-şi facă publicitate numai trăgând bannere cu avionul, ce fac, încalc o altă lege, pe cea care spune că numai titularul de marcă este îndreptăţit să stabilească cum şi unde îşi va face publicitate. Înţelegi acum, tanti de la finanţe, de ce aţi pierdut procesul?

Nu asta însă vreu să-ţi transmit, cititorule, ci altceva mult mai important, şi anume, că dacă noi ăştia, care suntem mult mai mulţi decât ei, o să-i dăm în judecată la fiecare greşeală a lor, n-or să reziste. Astăzi sunt mai puternici decât ar trebui doar pentru că noi, ăştia care am avut curajul să-i dăm în judecată, suntem mult mai puţini decât ei. În America cetăţeanul abia aşteaptă să-i greşească un funcţionar public şi să-l dea în judecată pentru că după aia se îmbogăţeşte. Deocamdată funcţionarii publici, care abuzează în fel şi chip, sunt mai mulţi decât noi, dar, feriţi-vă, că nu va trece mult şi vom fi tot mai numeroşi, tot mai numeroşi…

Sau poate vreţi s-o punem de o grevă fiscală să vă cuprindă un pic criza de care Băsescu spune că nu va atinge România?
Auzi tanti, eu am terminat fizica şi de asta cred că legea trebuie să funcţioneze şi văd că mai funcţionează şi justiţia din când în când (atunci când câştig eu, sic!).
Du-te tanti şi-i amendează pe ăia care fac evaziune fiscală, care n-au casă de marcat fiscală, pe cine mai poţi prostii matale, dar mai slăbeşte-mă tanti cu controalele făcute la oamenii cumsecade care nu ştiu să vă scoată afară aşa precum ştiu bandiţii la care n-aveţi curajul să puneţi piciorul.
Şi nu uita, tanti, că sunt scorpion şi mă ţin de gâtul vostru pînă la Haga!

Aud că Preşedenţia şi-a majorat bugetul cu 50% faţă de anul trecut, iar cei de la Camera Deputaţilor cu 20%. Ce dacă nu ştim pe unde să cârpim bugetul ţării, dacă pe Preşedinte l-a apucat să-i viziteze pe românii din afara graniţelor?

Vă întreb şi eu, însă, cu profesorii ce faceţi că le-aţi promis cu toţii în campanie majorări cu 50%, aţi votat legea, aţi promulgat-o d-le Băsescu, iar acum nu le daţi nici 5%?

Auzi tanti, că şi matale-ţi sună, că dacă evaziunea ar fi fost mai mică şi matale te duceai pe la ăia unde nici n-ai curajul să pui piciorul nu se crăcăna bugetul ţării şi nu-l mai durea şalele nici pe domn’ Preşedinte…

Să trăiţi bine!

Haloo, mai trăiţi?!?

 


Blog Stats

  • 49.756 hits
BlogRank
mai 2019
L M M J V S D
« nov.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

PROMO







Social

Social

Reclame