Blogul lui George Bălan

Archive for februarie 2009

  
de George Bălan

 

Sângele îmi clocotea în gâtlej, şi moartea mă îmbia să trec pragul. Era atât de bine şi ameţitor că, zău nu m-aş fi întors la viaţă, căci,  să trăieşti, trebuia să faci eforturi disperate, dar ca să mori, era atât de simplu. Zău că nu-mi venea să fac acest târg şi-s sigur că nu mă înţelegeţi, voi, ce n-aţi fost acolo… O, Doamne, cât mi-a fost de dor de Tine, să vin la Judecată…! Şi am să vin, singur, căci în faţa Ta suntem cu toţii singuri. N-aş fi luptat să mă întorc, de mi-aş fi fost văzut copilul, măcar o dată. Când l-am auzit spunându-mi la telefon „tati…”, am înţeles că avea nevoie de mine în viaţa lui, să-l cresc. Gândul la el mi-a inhibat tusa şi-am adormit.
A doua zi, când am ajuns la doctor, d-l Cazacu, D-zeu sâ-l odihneascâ, s-a uitat cu amârâciune la mine şi m-a „cazat” în cea mai bună cameră din spital. Doar era directorul spitalului T.B.C. Peste vreo câteva luni îmi spunea că fusesem atât de rău când am ajuns, că n-a crezut nici el că mă mai poate salva. Se mai „cazau” unii, doar pentru câteva zile. Deja, începusem şi eu să-i cunosc pe ăştia, care n-aveau intenţii serioase, de erau pasageri de ocazie. Vă mint, vedeţi, că prima dată am stat cu ziaristul, ăla de-avea doar un sfert de plămân şi compunea rebusuri. Un tip deştept… Abia după aceea m-a pus cu bucătarul, cu Liviu. De la el am învăţat că ciorba de burtă se face noaptea, că atunci o fierbi doar două ore, iar dacă o faci ziua, n-o termini în şase. Că stomacul vacii are porii deschisi noaptea, când ea, de fapt, digeră.
După mine venise şi unul ce fusese profesor de filosofie şi astăzi e agent de asigurări. Ce om… De câte ori îl întâlnesc, mă fascinează. Nevastă-sa era medic. M-am întrebat, mai mult de el decât de mine, oare el, cum de s-a înbolnăvit? Eu fusesem o viaţă întreagă slab şi era o vară dintr-ălea că ţi se uscau pomii în grădină, aşa că nu mi-am dat seama ce-i cu mine. Mai dădusem două găuri la curea, dar fusese atât de simplu încât puteam s-o fac oricând şi pe următoarea. Nu mă durea nimic, doar că mai transpiram. Eu, care nu transpiram defel. Intrasem în rând cu lumea, şi ce bine-mi părea că nu mai sunt „un tip aparte”, cum mi-a spus o colegă de clasă, la întâlnirea de 15 ani.
În spitalul T.B.C. am învăţat ce-i omenia. Am învăţat să-l iubesc şi pe ţigan, şi pe infirm, şi pe beţiv, căci zilele ni-s numărate, cu ei împreună sau alături, egali în faţa morţii. Vă iubesc d-le Voicu şi vă preţuiesc cu adevărat!
– Ce mai faci Aniko? Te sărut! Te plimbai cu căruciorul prin faţa salonului meu şi-mi făceai cu mâna. Ţi-aduci aminte? Şi-erai fericită dacă-ţi zâmbeam, căci nu murisem. Dar tu Corina? Ştiu, ai terminat Dreptul şi parcă ai un copil sau doi? De ce nu vrem să ne amintim că trăim şi ne îngropăm de vii? Te pup, Cornele! Când trec prin satul tău, de-atâtea ori, mă gândesc la tine, şi doar de câteva ori m-am oprit să-ţi spun, într-un fel sau altul că mai existi în sufletul meu. Avem timp acum, şi bani avem, şi sănătoşi la trup suntem, dar nu facem nimic să ne vedem. Nici pe tine, şi nici pe tine nu te-am uitat, dar ţie şi ţie nu-ţi voi spune numele, pentru că de voi m-am cam îndrăgostit şi nu se cade… Dar ce se cade? Să ne războim? Să ne urâm, se cade?

Doctorul Cazacu mă chema uneori la dânsul în birou, să mai povestim. Ca şi din întâmplare venea mâncarea pentru medicul de gardă. „Haideţi, luaţi şi mâncaţi, îmi spunea, că eu tocmai am venit de acasă şi am mâncat”. Prima dată l-am crezut, apoi… Avea doi baieţi, unul de vârsta mea şi-mi tot spunea de ei. Simţeam, câteodată, că mă confunda şi că îmi vorbeşte de parcă aş fi unul din ei.
Mai fumam, pe de-ascuns. Şi-odată, domn’ doctor mă serveşte cu o ţigară. Aş fi luat-o, dar parcă mă jenam, „Păi bine, zic, dar T.B.C-ul?” „N-are nimic”, zice. „Nu de asta faci T.B.C. Dacă organismul este în echilibru, n-are nimic. Altfel, noi toţi ăştia, care lucrăm aici ne-am îmbolnăvi.” „Chiar aşa, mă gândesc, dar ei cum de nu se ‘mbolnăvesc?” „La omul sănătos, organismul reuşeşte să-şi creeze anticorpii şi dacă nu intervin anumiţi factori, ca stresul, etc. nu păţeşti nimic”, continuă el, ca şi cum m-ar fi auzit.
Într-o zi la 12,20 mă sună maica-mea şi-mi spune că la ora 13,00 este înmormântarea d-lui doctor Cazacu. Încep să-mi tremure picioarele, rămân fără vlagă, dar mai apuc s-o întreb: „Bine, şi tu acum îmi spui?”

„Acum am citit şi eu în ziar”, zice biata mama.
Ajung, şi aflu că fusese la Craiova, unde şi-ar fi dorit să se mute, şi i-a venit rău. Au sunat la salvare, dar nu veneau. Un alt doctor, prieten de-al său i-a sunat din nou: „Haideţi, odată, că-i un coleg de-al nostru”.

 Domnul Cazacu nu mai putea vorbi, era deja întins şi după ce a aşteptat de-ajuns, a dat din mană, să nu-i mai sune pe ăia cu salvarea că el s-a săturat să-i mai aştepte. Parcă il văd şi-acum cum se plimba pe coridoarele spitalului, şi când vorbeam de ceva ce nu mergea bine, dădea din mână, ca şi cum ar fi spus că el nu mai apucă până s-or îndrepta toate. Dar nu zicea nimic. Aşa cred eu că ar fi vrut să spună. Oare ce opţiuni politice o fi avut? Doamne, nu se poate să fi uitat. Nu se poate! Degeaba, nu-mi dau seama.
Am cunoscut, mai apoi un domn, farmacist, inventator, cu lucrari publicate şi brevete de invenţie, a cărui ultim medicament este bun în tratarea T.B.C-ului. Iar pentru cei care nu ştiu, este bine să subliniez că nici un brevet de invenţie nu se acordă dacă, nu aduce ceva în plus, benefic, faţă de descoperirile precedente. Dacă am înţeles eu bine, medicamentul de care vă povestesc, avea ca element de noutate calitatea suplimentară de a proteja ficatul. Spun avea, pentru că respectivul inventator a alergat pe la porţile Ministerului Sănătăţii şi la fabricile noastre de antibiotice şi s-a ales cu drumurile.
Vorba ceea: „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!”.
Am incercat, discret să aflu de ce nimeni nu-i interesat de o invenţie românească, mai cu seamă că omul nostru nu vrea decât să-şi poata plăti facturile, la întreţinere. Şi bine, nimeni nu-i interesat de un bussines dintr-ăsta, ci de unul serios, cu bani mulţi. Că dacă faci importuri şi sumele-s de câteva ori mai mari, ai ce să împarţi. Şi comisioane, şi profituri, şi toată lumea este mulţumită… Bătrânul inventator ar fi bucuros şi dacă ar primi o negaţie de la fabrici sau de la Ministerul Sănătăţii, că şi-ar putea încerca norocul în străinătate. De-abia aşteaptă unii de prin Germania ca să-i cumpere brevetul.
Sau poate cu remanierea guvernamentală se reanimează şi Ministerul Sănătăţii.
De multe ori când mă plimb pe stradă, îl simt pe domnul Cazacu lângă mine, uneori mi se pare că-l văd. Zâmbeste, şi pleacă şi-mi spune că el i-a iertat demult pe toţi care i-au greşit că n-au venit la timp, dar că mai vrea să ne vadă.
Să nu întârziaţi niciodatâ!

 

(text publicat pe http://agonia.ro/index.php/personals/53515/Sa_nu_intarziati_niciodata!în 16.03.2004)

La scăldat

de George Bălan

Cum plutea pe râu, agale,
Un răţoi neastâmpărat
Şi-a croit din apă poale,
Ba se şi credea-mpărat.

Vin la vale, asudate,
O cireadă de juninci,
Săturate şi bălţate
De zbiciuri şi de opinci.

Când văzu asta-mpăratul,
Că în apa-i vor să intre,
Parcă-l apucase Dracul,
Cu toţi dracii, iar el printre.

Cum se poate să se poată,
În a lui împărăţie,
Lumea să nu-i dea socoată
Când e-n viaţă, nu stafie?

Cum să poarte-ncoronatul
Coarne în loc de coroană,
Curcile să-i ţină sfatul
Şi să-l râdă de pomană?

-Stai aşa!-îşi zise-n barbă, mai blajin şi mai posac.
Nu e leul împăratul?
Să-şi bată atuncea capul,
Nu eu, ce-s un biet…gânsac!

de George Bălan

Frunza-n zbor, de vânt purtată,
Ia cu dânsa-n depărtare
Invitaţia de nuntă
La un fluture cu-o floare.

Câtă vâlvă, ce mai freamăt:
De la rege la opincă,
Că-s chemaţi să stea în capăt
Nunul Soare cu o hrincă.

Ceru-şi mângâie supuşii
Când c-o ploaie îi botează,
Căci deschisă-i clanţa uşii
Şi în nori se… îmbăiază.

Toboşind a zăpăcita
Pe la scorburi temătoare,
Ghionoaia-ş mâncă pita
Sau se uită-n buzunare?

Ce? Nu ştiţi că, da, se poate
O comoară să se-ascundă
Printre crengi întortocheate?
Dar ea ştie că-i… profundă.

Ş-apoi, doar c-o zi ‘nainte
Un trifoi, la patru ace,
A venit să îi prezinte
Un stejar, plângând găoace…

Zău, că asta-i legătura
Între nunta ce se face
Şi potcoava de pe tura
Purecelui care-o place!

Trec sudori de bucurie
Peste frunţile crestate
A’ copacilor de glie
Arămiţi ca de palate.

Din răstoace, o ţestoasă,
Ce-are-o casă… ce să-ţi spun…
Văd că are o grimasă,
Dar broscoiul pare bun.

Dânsa s-a crezut isteaţă
Cu o vilă în spinare
“Dar… palat, cusut cu aţă,
Pentru-o floare oarecare?

Ce-o fi oare fluturaşul
Că şi el e tămâiat?
N-o şti oare Toporaşul
Sau, cumva, vreun alt băiat?”

Şi-a bătut o noapte capul
Discutând aşa… cu Luna,
De-unde i se trage finul
Şi de-a fost doar Floarea, una?

N-ai văzut câtă mulţime
De aleşi cu-a lor alese…
Ce alai de june prime,
Ce de prinţi, ce de prinţese!

N-ai văzut ce masă-ntinsă
Şi ce-au mai grăit bondarii
Şi, cum vrajba-n loc se stinsă
Când veniră lăutarii!

Zică cine ce a zice,
Eu vă spun ce-am auzit
Că şi socru-a fost complice
Fiindcă Luna s-a turtit.

Maria

Posted on: 21/02/2009

 

de George Bălan

Mijesc în ochii tăi corăbii
Ce-s legănate de dorinţe,
Stindarde sunt din inimi săbii,
Lucesc în lacrimi suferinţe.

În valuri vorbele te spală
Şi-ţi suieră-n urechi cuvântul
Că vine clipa providenţială
Când la liman e fermecat pământul.

Aruncă-ţi pânzele departe
Şi hai, doar azi, te clatină-n derivă
Să facem de-am putea o parte
De la-nceput în era primitivă.

Să ancorăm o clipă-n fericire
Să ne pârlim ca şerpii-n lanuri solzii
O viaţă legendară să conspire
Când zeii degusta-vor iar ambrozii.

de George Bălan

 
La fântâna fericirii am venit să mă adap,
Luciul calm, oglinda firii, să-l sărut, de griji să scap.
Gura ta surâde-a rouă, dimineaţa, printre flori,
Zâmbete plutesc pe apă, se amestecă-n culori.

Ceru-n ochi ţi se revarsă, nori-ţi sunt pe tâmple-acum,
Lacrimile-s râuri calde, ce se pregătesc de drum.
Să mă-mbăt de fericire, să mă-mbăt de vorba ta,
Izvorăsc doruri nebune, „Flori de colţ” , „Nu mă uita”.

Nici mă cheamă, nici mă ‘ndeamnă, să mă satur, de-oi putea.
Apa poţi s-o bei din palmă[…] Fericirea?[…] Vei vedea!
Să mă scald, în râul nunţii, să plutesc pe el aş vrea,
Să mă duc, în voia sorţii, însetat, cu dragostea.

Licăresc lumini plăpânde, printre pietre de fântâni,
Muşchiul verde le cuprinde, le preface sfârcu-n sâni.
Cumpăna, din nou, s-apleacă şi se’nchină spre pământ,
Fură apa cu găleata şi promite-un legământ.

Doară dânsa, fericirea, când sătulă e de noi,
Se adapă când cu sete, când cere la nouri ploi.
Bosumflaţi, stând cam de-oparte, norii, încă, se gândesc:
De se-adună şi se sfarmă, în fântână poposesc.

La fantana

 

de George Bălan

O furnică ce-i grăbită
Car-o fărâmă de nucă,
De zici că e surghiunită
Şi că toamna n-o apucă.

Nu priveşte în vreo parte,
Nu se hodină deloc,
Nici nu vrea să fie-aparte
De furnicile din bloc.

Cum să şadă mititica
De cu toate sunt pornite
În greier’ să bage frica,
Fi’ndcă… dânsul nu le-ngite?

Când e pus la toate-n faţă
Să vedem, mai face curte
Sau se-ascunde, că învaţă
Versuri lungi şi rime scurte?

Muşuroiul de cucoane
La palavre nu abdică,
Căci la muzici sunt afoane
Şi doar munca…le ridică.

Ş-apoi dacă la atâtea
Furnicuţe într-un bloc
Ar scădea moralitatea,
Toate-ar plânge la un loc.

de George Bălan

2004-12-21
 

 

 

Să ştie toţi c-avut-a şi bunicul meu
Şi zadie, şi-obiele şi opinci… de gală
Ce îl jenau, da-i făceau fală,
În faţă, lângă altar şi lângă temeteu.

De prin Crimeia când l-au ‘liberat
Desculţ făcut-a drumu’ pân-acasă
De nu ştiu cum de inima-l mai lasă
Pământul să-l iubească ca un disperat.

Apoi luatu-i-au cu japca comuniştii
Toţi boii, ba şi carul cel din bătătură
De, iarăşi, nu-nţeleg de unde-atâta ură
Pe car , când domnii se plimbau cu trenu ca blatiştii.

Dar i-au lăsat atâtea răsărituri
Pe care toţi ca el ştiut-au să le prindă
De nu-i puteai găsi uitaţi, cumva, prin tindă
Doară când luna se sfărma încet, în infinituri.

Şi-a fost tătuţa ultimul din sat
Ce, cum-necum, s-a-nscris în “colectivă”
Mai bine i-ar fi dată un colac şi o colivă
Şi-o lumânare-n piept, mai bine i-ar fi dat.

O viaţă-ntreagă-n grajd s-a hodinit
Să-şi simtă vitele cum lângă dânsul suflă
Viţeii îndârjiţi care pe vac-o umflă
Cum ar fi dat şi el, de n-ar fi-nbătrînit.

“Hai la tătuţa să te ţuc!”- îmi zice
Şi-mi trece mâinile uşor pe faţă
Da’ parcă-s brice sau te tai cu aţă,
Iar barba e şi ea cu pălmile complice.

 tatuta

 

Nu o dată am stat şi mi-am pus la punct procedurile. Şi nu-mi pare rău, fiindcă numai aşa având proceduri foarte clare reuşim să-i tratăm pe toţi în mod egal. Numai aşa putem să ne asigurăm că, indiferent cine trebuie să aplice o procedură o va face bine şi va ajunge la rezultatul scontat. Nu avem nevoie de soluţii la moment, de surprize neplăcute sau de discuţii neprincipiale.

Mi s-a întâmplat ca, în urmă cu nu multă vreme, să vină cei de la internet şi să ne schimbe router-ul ca să ne treacă pe fibra optică. Doar că, din cauză că nimeni nu m-a anunţat, am fost ultimul care a aflat. Poate că n-ar fi contat prea mult dacă, după aceea n-aş fi rămas fără sistemul ERP nefuncţional timp de două săptămâni. Faptul că cei de la internet lucrează cu hei-rup-ul nu mă interesează, ba dimpotrivă, sunt de lăudat. Mai ales dacă îşi găsesc fraierii şi dacă nimeni nu protestează. Cheamă-i după aceea să remediem situaţia, dicuţii că nu-i de la ei… De fapt, dacă cineva a greşit, atunci au greşit oamenii mei care le-au permis să pună mâna pe sistemele noastre informatice fără să mă anunţe. Şi ca să nu se mai repete această situaţie le-am spus că, data viitoare dacă nu mă anunţă îi voi penaliza la salar. Nu are ce căuta nimeni în firma mea, Poliţie economică, Gardă Financiară sau cine-o mai fi să pună mâna pe sistemul nostru informatic şi eu să nu ştiu. Ca norocul că mi-am putut continua activitatea şi că, acum, când e doar începutul crizei nu am rămas două săptămâni cu totul pe tuşă doar fiindcă nu fusesem anunţat.

De vreo două zile scenariul aproape că se repetă, doar că de data asta aveam alţi actori. Eram la Cluj- Napoca cu fiu-meu. O mică problemă medicală…Ups: telefon de la nevastă-mea care-mi spune că a sunat-o vânzătoarea de la magazin foarte speriată că venise Garda Financiară.

-Se poate să ne controleze în absenţa administratorului? mă întreabă nevastă-mea care mai avea câteva minute să ajungă la locul controlului. Fusese la bancă să depună salariile. Mă gândesc că n-are cine să semneze procesul verbal de control şi-i spun că nu.

N-aveam de unde să ştiu ce se întâmplase acolo şi n-aveam de unde să-mi închipui că ascolo fusese o adevărată furtună.

Intrase în magazin doar un comisar, celălalt a rămas la uşă să-şi fumeze ţigara. Nici unul nici altul nu erau îmbrăcaţi în uniforma pe care statul le-a dat-o. Cel tânăr, cel care intrase primul se duce la casa de marcat, îi flutură fetei câteva secunde legitimaţia, îi spune ceva de Garda Financiară şi se propteşte lângă casa de marcat să i se scoată raportul X şi să i se numere banii. Doar că, aşa cum le cerusem, vânzătoarea mea a cerut să dea un telefon. Gardistul insită să nu dea nici un telefon, Alina aproape că se blochează când se vede singură, neasistată şi oprită să-şi execute procedura pe care i-o dădusem şi începe să plângă. Între timp intră şi ce-al de-al doilea gardist care o vede că deja tremură, îi spune că n-are rost să plângă şi-i îngăduie să dea telefonul. Ajunge şi nevastă-mea între timp şi mă mai sună o dată. Ea ştia de la alte controale că eu le pretind legitimaţia şi ordinul de serviciu. Nu de alta dar tocmai ştiam că, la magazinul de lângă noi, un pretins comisar a uşurat-o pe d-na Florica de un costum…

O întreb dacă a văzut legitimaţia şi cum îi cheamă. Enervaţi oamenii îmi transmit că o să-mi lase o invitaţie pe care va fi scris şi numele lor. Îi ştiu după nume pe mai mulţi şi dacă aş fi auzit un nume pe care să-l recunosc ştiam că nu sunt falşi gardişti şi că pot începe controlul şi fără mine.Când văd că oamenii sunt gata de harţă îi dau instrucţiuni neveste-mi să numere banii din casă. S-au mirat şi ei că numărăm zece banii şi cinci banii, dar aşa facem, noi. Totul a ieşit la fix.

-Hai să mergem că ne pierdem timpul, îi spune tânărul celuilalt.

Scriu invitaţia, nu se trec în registrul unic de control. O întreb pe nevastă-mea dacă aveau ordin de serviciu pentru firma noastră şi mă surprinde când aflu că nu, ci că avau doar o hârtie pe care erau trecute numele asociaţilor.

Ulterior contabila îşi aminteşte că mai de dimineaţă a sunat un bărbat la firmă şi a întrebat unde avem magazinul şi ne-am amintit că faza asta cu sunatul s-a întâmplat mai la fiecare control pe care l-am avut de la ei în cei 16 ani de activitate.

Îmi mai amintesc, iară, că exact înainte cu o zi m-a sunat Florin, care are un magazin ca al meu, şi mi-a povestit că la amendat Garda Financiară cu zece milioane pentru “casa de marcat”. Tocmai câştigasem un proces cu finanţele pe tema asta, şi după câteva cuvinte îmi dau seama că luase aceeaşi amendă pe care o luasem şi eu în urmă cu apropoape doi ani, că, vezi Doamne, pe bonul de marcat nu scrie denumirea fiecărui produs în parte ci denumirea generică.

Aflu după aceea că tocmai era control tematic cu casa de marcat şi că au ieşit la control că nu sunt bani la buget să le dea pensiile pensionarilor. Îmi vine să cred şi parcă încerc să-l consolez că dacă e doar zece milioane şi n-au bani pentru pensionari atunci nu e chiar aşa de insuportabil, dar Florin al meu parcă era totuşi supărat, fiindcă el considera că fusese amendat pe nedrept.

-Bine, zice, atunci de ce nu ne bagă încă un impozit şi ei să stea acasă să-şi cultive tenchiul şi să ne lase pe noi în pace, să nu ne streseze atât.

Încep să cad pe gânduri, dar parcă mi-ar fi covenit să mă aflu în locul lui să ştiu că doar zece milioane am de scos din buzunar şi că de mâine toţi pensionarii îşi vor primi pensiile.

Sun din nou la magazin să întreb ce scrie pe înştiinţare, şi realizez că sunt destul de multe dosare. Vreo 7-8 luni, raportul de inventariere actele firmei şi toate documentele financar contabile pe perioada respectivă. Mă gândesc că poate dacă mă grăbesc ajung de la Cluj la Oradea în timp util să le arăt celor de la Garda Financiară că, pentru statul român facem imposibilul şi că, dacă un medic poate fi de gardă şi duminica şi noi, cei din mediul privat putem fi asemeni lor. N-ajung în cele din urmă decât a doua zi, la vreo trei minute după ora indicată în invitaţie. M-am dus fără documentele cerute, că mi s-a părut absurd să mi se ceară să vin cu atâtea amar de acte.Mă anunţ la jurist şi aştept pe holul de la intrare. Mă întâlnesc cu o grămadă de comisari care de-a lungul timpului ne-au efectuat controale, de unii mă chiar bucur să-i revăd, pe alţii mi-i reamintesc ca şi cum te-ai fi întâlnit cu un român de-al tău dar pe un alt continent, alţii îi văd că se bucură ei de mine şi mă simt un pic fericit. Doar că trec cele cincisprezece minute academice, mi-i amintesc pe toţi cei care i-am aştepta când au întârziat… Noroc că nu-s decât vreo doouă persoane, un băiat cu care aveam afaceri mari şi o fată. Intru la secretariat să mă mai anunţ o dată, secretara amabilă mă anunţă din nou şi mai stau încă vreo cincisprezece minute, ca să-mi completez lista, probabil. Cum era să plec să creadă oamenii că mă sustrag controlului?

Într-un târziu apare un tip pe care nu-l văzusem în viaţa mea şi care, deşi fusese şi el pe hol de vreo două ori, mă apostrofează că trebuia să ajung la opt şi jumătate.

-Am fost aici la opt şi un sfert, încerc să-i replic, şi mă bucur întrucâtva că n-am adus actele cu mine. Mă întâlnsc în sfârşit şi cu cel bătrin, care mai fusese la noi în control de vreo două ori, şi mă mir că parcă omul nici nu mă mai recunoaşte.

-Daţi-ne actele!

-Păi nu le-am adus că m-am gândit că vin să vă duc la sediu…

-Dacă aţi refuzat controlul noi avem o procedură.

-N-am refuzat nimic, mi-aţi lăsat o invitaţie şi m-am prezentat la ora indicată. Sunt aici gata să începem controlul…

Insist că ar fi mai simplu ca, dacă tot mă duc la sediu să vină cu mine, dar sunt tăiat scurt că ei au nişte proceduri şi că, atunci când li se refuză controlul aşa trebuie procedat.

Când aud de proceduri le dau imediat dreptate, mă autoînvinăvăţesc deja de ce n-am fost în Oradea şi mă trezesc la realitate fiindcă atunci exact în acea zi mă chemase profesorul la Cluj şi că, în definitiv sănătatea copilului meu e mai importantă ca orice.

Ştiam că am acasă două geamantane pe rotile şi mă rugam să nu-mi trebuiască numai unul nu de alta, dar de m-apucă iar o durere de discopatie ca pe Băsescu o să sufăr ca un câine, poate chiar o săptămână.

Ajung cu gemantanele la birou, se miră vecina de la etajul unu de mine când mă vede cum vin mai nou la servici, începem să împachetăm ca să nu fim mai prejos decât medicii care-şi fac garda şi să-i surprindem şi pe gardişti cât putem fi de rapizi.

-Fir-ar să fie! îmi zic în gând când văd că s-au umplut amândouă geamantanele, îi spun Cameliei să mă lase să le cobor eu pe amândouă, fac două drumuri, mulţumesc cerului că nu m-au apucat durerile şi hai Bălane, că te cronometrez…

Cînd ne văd ceilalţi comisari că intrăm ca la hotel unul ne întreabă mai în glumă mai în serios ce avem înăuntru, îi zimbesc amar şi tragem fiecare câte un geamantan după noi.

Ajungem în faţa organelor şi mă bucur că-mi cere din start registrul unic de control, sper că de data asta vor indica şi tematica şi, în final, le dăm fiecăruia câte un biblioraft. Şi încă unul… Le reamintesc că monetarul a ieşit la bănuţ, cel în vârstă nu pare deloc surprins şi-mi spune că se putea ajunge la acelaşi rezultat şi fără atâta tam-tam. Că oamenii simplii îi primesc mai bine… Atunci nu pot să nu mă abţin şi să nu-i spun că să stea liniştit că nimeni nu se bucură când îi văd şi parcă îi pare şi lui bine, că nu m-am schimbat de când nu ne-am mai văzut. Ce-l tânăr se bucură şi el pentru un minut, ca şi cum ar fi găsit formula lui Leibniz, dar când îmi spune de ce se bucură, mă gândesc iară la cele zece milioane a lui Florin, cele de ieri. Dăduse omul peste o factură de discount şi crezuse că asta o să ne fie greşeala. Întreb cui ii este făcută respectiva factură şi când îmi spune rămân cu gura căscată, fiindcă, parcă avusesem o premonitie când am facut-o că de factura aia o să se lege un viitor control. Mă întreabă dacă am dat marfa şi sub preţul de achizitie, îi recunosc, cu amărăciune pentru omul căruia i-o făcusem, că da, şi după aceea îi spun că, din păcate amicul acela al meu este foarte, foarte bolnav, în ultimul grad de invaliditate şi că aş fi preferat să nu trebuiască să-i fac nici un discount. Încercă el să ne lămurească că statul a pierdut, mă mir de el că nu pricepe vreo două, trei minute că, tocmai că statul n-a piedut nimic, mă întreb cum e posibil să ajungi să fii comisar şi să nu pricepi o treabă banală de contabilitate pe care am priceput-o şi eu care n-am făcut niciodată contabilitate şi, cînd nu mai aveam nici o speranţă, într-un târziu, ne dă dreptate. Ne mai cer fiecare câte două bibliorafturi şi în sfâşit, tot cel tânăr descoperă abia acum formula lui Leibniz, şi anume, că, pe un aviz nu-i trecut numele persoanei care eliberează marfa din gestiune.

Consideră că este suficient să încheie procesul verbal şi între timp mă gândesc la săracii pensionari şi la cele zece milioane a lui Florin. Când ajunge la cifră îl întreabă pe cel bătrân cât să treacă, ăsta-i răspunde mai mult ca pentru ei şi mie nu-mi rămâne decât să citesc suma şi strâng din dinţi când văd că eu am cincispărezece milioane.Îi întreb cât ar fi fost minimum, mi se răspunde că zece milioane, semnez procesul verbal cu obiecţiuni că putea să-mi dea pentru atât doar avertisment sau zece milioane.Ne-mpachetăm, ne luăm la revedere şi cu geamntanul, ca din concediu înapoi la firmă. Primul lucru: să vedem ce spune legea şi dacă ne-au amendat pe bună dreptate. Aveam să aflăm că, în conformitate cu ultimile prevederi legale, nu mai trebuie să fie trecut pe aviz decât numele delegatului. Nu în ultimul rând este de precizat că era vorba de un transfer de marfă în interiorul organizaţiei. Bine, bine, totuşi, de ce la facturi sunt necesare mai multe date decât la un astfel de aviz? Foarte simplu, fiindcă, doar în momentul facturării se schimbă proprietatea, în timp ce, când fac un transfer în interiorul organizatiei nici vorbă să fie vorba de o modificare a proprietarului.Verific atunci cât ar fi fost mimimul amenzii dacă pe aviz nu ar fi fost trecut numele delegatului, aşa cum dealtfel este trecut şi constat că, de fapt nu este zece milioane de lei ci doar trei milioane.

Şi-atunci parccă m-apucă pandaliile. Cum s-a putut ajunge la situaţia asta?

Păi dacă ei ar fi fost îmbrăcaţi în uniformă şi vânzătoarea mea îi recunoştea se evitau aproape toate discuţiile Să vă dau un mic exemplu: să presupunem că sunteţi la volanul unei maşini şi circulaţi cu o viteză mai mare decât cea legală. Un poliţist de la circulaţie, care n-are uniforma pe el vă face semn să opriţi. Dacă d-voastră nu-l recunoasteţi după uniformă că este poliţist şi nu opriţi credeţi că sunteţi vinovat? Nu, cu suguranţă nu! Pentru că, puteţi să vă închipuiţi că omul respectiv vrea să facă autostopul sau că vrea să vă vândă ceva. Nu la fel stau lucrurile însă dacă poliţistul este îmbrăcat în uniforma pe care o ştie toată lumea.

Mai apoi, dacă o lăsau pe vânzătoarea mea să-şi facă procedura ei, adică să dea un telefon şi dacă nu i se îngrădea acest drept, respectiv dacă-i dădeau din start dreptul de a dispune liberă şi de a fi asistată, numărau mai repede banii?

Mai apoi, dacă atunci când au intrat în magazin, înainte de a începe numărarea banilor se înscriau în registrul unic de control şi cu aceeaşi ocazie scriau şi tematica controlului, în final nu se putea să mă amendeze ci, dimpotrivă, trebuiau să încheie o notă unilaterală de control prin care să recunoască că, în urma controlului efectuat totul a fost ok şi că nu s-a găsit nici o neregulă pe tematica respectivă. Însă faptul că ei nu s-au trecut în registrul unic de control mă face să mă gândesc că acesti oameni au încercat să mă hărtuiască. De fapt însăşi legea lor de funcţionare le dă voie să-i hărţuiască pe oameni, pentru că ei primesc cincisprezece procente din toate amenzile pe care le dau. Să vă explic unde este problema. Un evaluator, când evaluează un imobil, sau o marcă, nu are voie să fixeze preţul evaluarii în funcţie de valoarea pe care o să i-o acorde imobilului, pentru că, atunci el va fi direct interesat ca această valoare să fie cât mai mare şi în cele din urmă nu se mai poate spune că este nepărtinitor. Atunci, oare, comisarul nostru nu are tot interesul ca amenda lui sa fie cât mai mare. Mai apoi, legea în care se stabilesc cuantumirile amenzii este din nou cu scăpări, si anume: se spune că amenda poate fi de la trei milioane de lei până la k milioane, în funcţie de cifra de afaceri. Ceea ce nu ne spune legiuitorul este cum, în funcţie de cifra de afaceri, se modifică amenda, ba mai mult, el crează cadrul legal ca aceşti comisari să comită abuzuri, stabilind după bunul lor plac amenzi mai usturătoare sau nu.

Uitasem să vă spun că, atunci când nevastă-mea a ajuns la magazin şi când le-a spus că ea aşa ştie că nu pot face controlul în absenţa administratorului, tot cel tânăr a articulat-o:

-Ce isteaţă sunteţi!

-Le fel ca d-voastră, domnule…

Mă întreb de unde atitudinea asta insolentă la un funcţionar public? Sau poate că el nu ştie că, în conformitate cu Codul Penal, fapta funcţionarului public de a jigni în timpul serviciului se sancţionează chiar cu închisoarea?

Oare d-le comisar, de ce, dacă aveţi mai multă şcoală, simţiţi nevoia să vă purtaţi urât cu o doamnă şi o domnişoară?

De ce domnilor, dacă legea spune că controlul se efectuuează de regulă la sediul agentului economic d-voastră vreţi să ne umiliţi şi să ne puneţi să ne cărăm ca docherii arhiva în faţa domniilor voatre?

Accept umilinţa aceasta că în final e un lucru atât de uşor… dar mă întreb cum a ajuns acest tânăr, care are grave lacune la contabilitate să lucreze ca si comisar la Garda Financiară şi mai ales fiindcă se vede că are şi lacune comportamntale. Abia acum, însă, mi se deschid ochii si realizez că, tot datorită legii strâmbe individul acesta a scăpat de toate fetele la concurs de admitere la garda Financiară, fiindcă, nu pot fi comisari la garda financiară decât bărbaţii. Iar dacă numărul femeilor este de 60% din totalul populaţiei, înseamnă că acest om, datorită unei legi care sigur nu este europeană a scăpat de concurenta a 60% din candidaţi…Ce dacă în armată şi politie pot lucra femei?

Nu credeti ca o astfel de lege este discriminatorie?

Apropos, toata ziulica se vorbeste despre dezarmarea poliţiei, dar Garda Financaiară nu vrea nimeni s-o dezarmeze. Treaba voastră, domnilor…! Dar de ce s-a cheltuit banul public pentru uniformele d-voastră dacă tot nu le purtaţi? Chiar aşa, dacă vă este ruşine de haina statului român, de ce staţi, fraţilor, la stat? De ce nu vă daţi demisia că vă asigur că nici ministrul vostru n-o să-şi bată prea mult capul că n-o să aibă pe cine angaja… Apropos, se mai intră pe pile la „concursurile” de la finanţe?

Şi-apoi, dacă stau şi mă gândesc mai bine, n-a fost un abuz de legitimaţie atunci când, nefiind îmbrăcaţi în uniformă, fără ordin de serviciu, fără să vă înscrieţi în registrul unic de control, aţi pornit hărţuirea? N-a fost un abuz atunci când, deşi aţi constatat că banda fiscală şi banii corespund întocmai, nu v-aţi notat măcar atunci în registrul unic de control, ci aţi continuat hărţuirea.

De-a lungul timpului n-am văzut în această instituţie nici un comisar de etnie romă şi parcă nici maghiară. Mai aveţi puţin domnilor şi sunteţi gata-gata să fiţi puri, întâii dintre întâi, întocmai cum visau fasciştii… Am văzut ţigani, oameni buni, care sunt atât de diplomaţi că-i putem pune ministru de externe, dar am văzut comisari la Garda Financiară care ne fac ruşine oriunde… În ce an sunte, fraţilor, 2009 ???

În Canada şi SUA, dar mai nou şi la noi, echipajele de poliţie sunt mixte, o femeie şi un bărbat, tocmai pentru ca să se evite orice discriminări sau abuzuri de natură sexuală. Dacă o femeie singură apelează 112, atunci prima dată în în locuinţa de unde a apelat numărul de urgenţă va intra femeia poliţist şi invers dacă apelează un bărbat. Această instituţie, Garda Financiară e relativ nouă, creată după Revoluţie, decât că, poate, atunci când a fost înfiinţată eram cu toţii prea apropiaţi şi prea aproape de comunism. N-ar fi timpul să reformăm aceată instituţie? Nu vreţi, domnilor, să vă desfiinţaţi măcar pentru o zi, nu de alta dar, să aibă acces egal la funcţii şi femeile, asta în cazul în care, desigur, acceptaţi că este o discriminare sexuală faptul că doar bărbaţii pot fi comisari ai Gărzii Financiare…

Oricum, mi-am luat deja avocat şi sper că instanţa să-mi anuleze amenda, mai cu seamă că, pe avizele respective erau trecute toate datele prevăzute în lege.

Auzţi ce s-a întîmplat pe la alţii:

„Vicepresedintele in exercitiu al Statelor Unite, Dick Cheney, a fost inculpat de o curte cu juri din Texas in cadrul unui caz de abuzuri comise in inchisori private.
Actul de inculpare elaborat pe trei pagini afirma ca vicepresedintele a avut de profitat de pe urma acestor abuzuri, pentru ca a investit 85 de milioane de dolari intr-o firma ce detinea parti din inchisori private, iar aceste abuzuri au permis un mai bun randament al firmei respective, relateaza AFP.”

(Sursa: http://www.ziare.com/articole/abuzuri-pag4)

Aud, fraţilor că la Iaşi, din cei şaizeci de poliţişti de la circulaţie parcă, patruzeci şi unu sunt cercetaţi penal pentru fapte de corupţie. Aud?!?

În altă ordine de idei, un tânăr care nu înţelege bine nici contabilitatea care a studiat-o în facultate, şi care n-are nici elementarul bun simţ de a nu jigni o femeie, credeţi că este capabil să ţină un pistol în buzubar? Atenţie, maică, să nu te împuşti singur în picior!

Auziţi, fraţilor, ce le spune fostrul Ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, comisrilor de la Garda Financiară:„ştiu că există un acord, în foarte multe cazuri, între dumneavoastră şi cei care desfăşoară acţiuni ilicite. Acest fenomen trebuie să înceteze!”
(Sursa: http://www.presa-zilei.ro/stire/1098/garda-financiara.html )

„Fosta angajata Wal-Mart, despagubită cu 2 mil. dolari pentru discriminare sexuală”(Sursa:                                                                                      http://www.wall-street.ro/articol/International/30360/Fosta-angajata-Wal-Mart-despagubita-cu-2-mil-dolari-pentru-discriminare-sexuala.html )

Discriminarea sexuală îi costă 54 mil. $ pe bancherii de la Morgan Stanley(Sursa: http://www.zf.ro/business-international/discriminarea-sexuala-ii-costa-54-mil-s-pe-bancherii-de-la-morgan-stanley-2906261/ )

Vă întreb însă pe voi: Să le fac comisarilor plângere penală pentru abuz?

 

 

 

 

 picture-0223

Uşa magazinului s-a deschis abia pe jumătate. Parcă era cineva care nu vroia să intre. Când cineva apasă clanţa foarte rar se întâmplă să se răzgândească şi să nu mai intre. De data asta omul părea că se grăbeşte. Îi cere ceva Alinei, i se răspunde că nu avem şi-atunci mi se ciulesc urechile să văd ce ne mai lipseşte sau de nu cumva, datorită unei comunicări defectoase îl lăsăm pe client să plece fără să-i luăm banul. Dorea o casetă pentru camera video.

-Staţi aşa să mă gândesc de unde puteţi cumpăra îi rrăspund şi în final, după ce scotocesc o ţâră prin sertarele minţii mă trezesc că ar trebui să găseacă la „Crişul”. Nu-i spune nimic omului acest nume aşa încât trag concluzia că nu-i de pe aici. Atunci îi spun să încerce la două uşi mai încolo că cine ştie, poate are noroc… Îşi ia la revedere şi, după ce mai face vreo câţiva paşi se întoarce şi-mi lasă o invitaţie la un concert rock, poate mulţumit de încercarea mea de a-l ajuta... Spre ruşinea mea, nu ştiam nimic de această trupă. Parcă vag o dată sau de două ori auzisem acet nume, dar…

Invitaţia era pentru două persoane. Foarte bine, mă gândesc, Alina îşi poate lua prietenul, că sunt tineri şi fără nici o cheltuială au un program în seara asta. Doar că Alina refuză. Atunci îl sun pe fiumeu, mă refuză şi el, pe Alin Cristea care-mi spune că merge la concertul de la filarmonică. Azi vine un vioncelist foarte renumit. Mai sun pe puţin încă vreo opt peroane, dar ba aveau pregătire pentru olimpiadă, ba aveau de învăţat, ba una, ba alta.

Bălane, mi-am zis, se pare că tu trebuie să te duci şi nimeni altul. Nu mai tot da telefoane ci du-te! Mă-ntreb dacă la patruzeci şi trei de ani nu sunt prea bătrân pentru concertul rock, mă consoloz că s-ar putea să nu fiu, îmi iau aparatul de fotografiat şi haida-hai.

Mă întâlnesc cu domnul care-mi dăduse invitaţia şi-l întreb dacă am voie să fotografiez. Atunci mă pune în legfătură cu Florin Grigoraş, un tip cu plete cernite de vreme. Îi spun că vreu să-i fac câteva fotografii, e de acord omul şi mă aşez în sală lângă tineret. Mulţi liceeni, studenţi, câţiva actori de la teatrul Arcadia, ziarăşti şi alţi câţiva, poate mai bătrini decât mine, rămaşi vesnic îndrăgostiţi de  muzica rock.

Aveam să aflu după concert că Florin Grigoraş este avocat. Omul e foarte inteligent. Pe măsura ce mai cântau un cântec începeam să-mi reproşez că nu-i cunoscusem până acum. I-am văzut pe scenă atât de fericiţi că le ieşiseră cântecele încât m-aş duce şi mâine la concertul lor doar pentru a mă infuza cu acea stare de beatitudine. Nu mimau fericirea ci chiar erau fericiţi.

Are Florin Grigoraş darul povestitorului, că, am stat cu urechile ciulite să-i ascult fiecare cuvinţel şi nu-mi venea să cred că n-am auzit de ei. Oameni buni, credeti-mă, dacă tipii aştia erau în SUA, erau de talia lui Police sau ACDC. Am avut încă o dată sentimentul că suntem foarte bogaţi şi că avem resurse nebănuite să traversăm orice criză a lui Peşte. Florin cântă la chitară bas, la clape este Mihaela Grigoraş, Lucian Fabro la baterie şi Florin Demea la chitară solo. L-au avut invitat special pe Cosmin Cruţiu din Sibiu, o voce care se integrează excelent în această trupă. Dacă şi-au cântat propriile poveşti de dragoste nu ştiu, cert este că acum mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr şi îmi promit să nu-i ratez la nici un concert. Aveam să aflu că sunt în cea de-a şaptesprăzecea zi de concerte-maraton, după Bucureşti, Cluj Napoca, Iaşi, Alba Iulia, Târgu Mureş, etc. că mâine urmează Arad, apoi Timişoara şi Constanţa.

După ce i-au adus un omagiu celui mai faimos chitarist, Jimi Hendrix cu piesa „Mr. Jimmy”,  mai faimos chiar şi decât Vivi Repciuc (un cunoscut chiatarist orădean), Florin ni l-a prezentat pe Cosmin ca fiind un veşnic îndrăgostit, care, de fiecare dată îşi duce noua iubită în Tunisia. Doar că acum urmează să se însoare şi viitoarea soţie i-a cerut s-o ducă la Los Angeles.

-Ba nu, în Egipt! îl corecteză Cosmin.

-Şi ce-ai să faci acolo, o laşi pe o cămilă? îi replică Florin.

Dacă ar fi să ne luăm după Youtube, se pare că piesa lor cea mai cerută  ar fi „Mr. Jimmy” sau „Regele şoselei”, o piesă pentru toţi cei care iubesc berea, femeiale blonde, motocicletele, viteza şi hainele de piele.. Mie mi-a plăcut un blues superb: „Plouă la Woodstock„, o piesă scrisă pe când Florin asculta, ca noi ceilalţi, Europa Liberă, doar singuri.

Nu pot decât săţi spun RIFF, dragă, decât

„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…

iar vouă să faceţi un salt pe pagina lor:

http://www.riff-grup.ro/

 

George

 

 picture-0041

 picture-0021

 

 picture-024

 picture-0262

  

 

 

 
 
 
 
 
 
 

 

 

Tîrrrr! Ţîrrr!

E pe telefonul neveste-mi. Nu-i treaba mea să răspund, nici să fiu curios. Asta de obicei este mai greu şi aproape că nu-mi iese niciodată. Mă afund cu privirea mai tare în monitor, că doar mi-am făcut blog şi aproape că nu mai aud nimic. Chiar nimic. A sunat-o ca să-i zică ce-a păţit. Lui şefu’, care e de undeva de prin Dolj, de pe lîngă Craiova, i-a murit mama. Cum nu s-au dus nici unii de aici din Oradea, ce s-au gîndit ele, subalternele, să-i trimită prin poştă o coroană de flori.

Alin Cristea, prietenul care m-a convins într-o sîmbătă să-mi fac blog are de ce râde. Mi-a zis cu atîta convingere că-l voi face şi că o să-l sun a doua zi încât mi-am şoptit în barbă: hai să-i dau apă la moară să zică şi el c-a prorocit ceva în ceea ce mă priveşte. Duminica pedalam din răsputeri pe tastatură fiindcă nu înţelegeam exact cum funcţionează WordPress-ul. În fine…
După ce termină conversaţia îmi relatează că era vară-sa, Ana. Fată bună. Dar nu te poţi lua după ea. Sau cel puţin eu nu mă mai iau. Cînd era clasa a doisprezecea m-a rugat mamă-sa să-i dau nişte meditaţii la matematică. Am procedat şi cu ea aşa cum făceam cu toţi, şi-anume, după vreo două şedinţe, când am văzut că nu învăţase nimic, i-am spus mamă-si că n-am timp de pierdut şi că n-o iau mai departe. S-au cam supărat pe mine… Cu timpul le-a trecut, Ana a făcut facultatea şi s-a angajat la CFR. Acolo lucrează şi maică-sa, acolo a lucrat şi taică-său, Doamne iartă-l!

-Cînd este înmormîntarea?

[…] 

-Aha, mai avem timp!

Caută tu atunci cât poţi de repede o cutie cât se poate de  mare să intre coroana… O întreabă şi pe nevastă-mea de n-are vreuna, în fine, cum-necum, din mai multe cutiuţe fac una, sună la curier, află fetele că maşina-i deja plecată, dar că o mai pot prinde la Aleşd. Mai au timp s-o prindă, o opresc, îi dau şoferului coroana şi toată lumea-i împăcată.

A doua zi corespondentul curierului îl sună pe şef să-i ducă coroana, sună, sună, suuună… dar omul, care poate că era probabil exact în toiul ceremoniei religioase nu răspunde, aşa încât coroana se întoarce din nou la Oradea. Desigur, iarăşi telefon la nevastă-mea să-i spună ce păţiră şi s-o întrebe acum ce să facă cu coroana?

-Du-o, dragă, la cimitir la bunica! a povăţuit-o aceasta.

În definitiv după ce au văzut fetele atâtea filme în care eroul principal îi comandă florile iubitei prin telefon de ce n-ar fi putut funcţiona şi în România, că avem şi mobile şi poştă rapidă şi intenţii bune?

Mi-a zis o babă, mai anul trecut, că Preşedintele se plâgea pe la toate blondele că nu-i răpunde Tăriceanu la telefon. L-o fi prins o rupere de dobă, scuzaţi, de nori sau poate era în corcert şi asculta Preludiu de Bach ori se dădea cu motocicleta. Înţelegeţi, domnule Preşedinte, că sunt momente în viaţă când nu poţi răspunde la telefon?

Vă mai scriu,

George

 picture-1862

 

 


Blog Stats

  • 51.424 hits
BlogRank
februarie 2009
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
232425262728  

PROMO







Social

Social