Blogul lui George Bălan

Uşa magazinului s-a deschis abia pe jumătate. Parcă era cineva care nu vroia să intre. Când cineva apasă clanţa foarte rar se întâmplă să se răzgândească şi să nu mai intre. De data asta omul părea că se grăbeşte. Îi cere ceva Alinei, i se răspunde că nu avem şi-atunci mi se ciulesc urechile să văd ce ne mai lipseşte sau de nu cumva, datorită unei comunicări defectoase îl lăsăm pe client să plece fără să-i luăm banul. Dorea o casetă pentru camera video.

-Staţi aşa să mă gândesc de unde puteţi cumpăra îi rrăspund şi în final, după ce scotocesc o ţâră prin sertarele minţii mă trezesc că ar trebui să găseacă la „Crişul”. Nu-i spune nimic omului acest nume aşa încât trag concluzia că nu-i de pe aici. Atunci îi spun să încerce la două uşi mai încolo că cine ştie, poate are noroc… Îşi ia la revedere şi, după ce mai face vreo câţiva paşi se întoarce şi-mi lasă o invitaţie la un concert rock, poate mulţumit de încercarea mea de a-l ajuta... Spre ruşinea mea, nu ştiam nimic de această trupă. Parcă vag o dată sau de două ori auzisem acet nume, dar…

Invitaţia era pentru două persoane. Foarte bine, mă gândesc, Alina îşi poate lua prietenul, că sunt tineri şi fără nici o cheltuială au un program în seara asta. Doar că Alina refuză. Atunci îl sun pe fiu–meu, mă refuză şi el, pe Alin Cristea care-mi spune că merge la concertul de la filarmonică. Azi vine un vioncelist foarte renumit. Mai sun pe puţin încă vreo opt peroane, dar ba aveau pregătire pentru olimpiadă, ba aveau de învăţat, ba una, ba alta.

Bălane, mi-am zis, se pare că tu trebuie să te duci şi nimeni altul. Nu mai tot da telefoane ci du-te! Mă-ntreb dacă la patruzeci şi trei de ani nu sunt prea bătrân pentru concertul rock, mă consoloz că s-ar putea să nu fiu, îmi iau aparatul de fotografiat şi haida-hai.

Mă întâlnesc cu domnul care-mi dăduse invitaţia şi-l întreb dacă am voie să fotografiez. Atunci mă pune în legfătură cu Florin Grigoraş, un tip cu plete cernite de vreme. Îi spun că vreu să-i fac câteva fotografii, e de acord omul şi mă aşez în sală lângă tineret. Mulţi liceeni, studenţi, câţiva actori de la teatrul Arcadia, ziarăşti şi alţi câţiva, poate mai bătrini decât mine, rămaşi vesnic îndrăgostiţi de  muzica rock.

Aveam să aflu după concert că Florin Grigoraş este avocat. Omul e foarte inteligent. Pe măsura ce mai cântau un cântec începeam să-mi reproşez că nu-i cunoscusem până acum. I-am văzut pe scenă atât de fericiţi că le ieşiseră cântecele încât m-aş duce şi mâine la concertul lor doar pentru a mă infuza cu acea stare de beatitudine. Nu mimau fericirea ci chiar erau fericiţi.

Are Florin Grigoraş darul povestitorului, că, am stat cu urechile ciulite să-i ascult fiecare cuvinţel şi nu-mi venea să cred că n-am auzit de ei. Oameni buni, credeti-mă, dacă tipii aştia erau în SUA, erau de talia lui Police sau ACDC. Am avut încă o dată sentimentul că suntem foarte bogaţi şi că avem resurse nebănuite să traversăm orice criză a lui Peşte. Florin cântă la chitară bas, la clape este Mihaela Grigoraş, Lucian Fabro la baterie şi Florin Demea la chitară solo. L-au avut invitat special pe Cosmin Cruţiu din Sibiu, o voce care se integrează excelent în această trupă. Dacă şi-au cântat propriile poveşti de dragoste nu ştiu, cert este că acum mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr şi îmi promit să nu-i ratez la nici un concert. Aveam să aflu că sunt în cea de-a şaptesprăzecea zi de concerte-maraton, după Bucureşti, Cluj Napoca, Iaşi, Alba Iulia, Târgu Mureş, etc. că mâine urmează Arad, apoi Timişoara şi Constanţa.

După ce i-au adus un omagiu celui mai faimos chitarist, Jimi Hendrix cu piesa „Mr. Jimmy”,  mai faimos chiar şi decât Vivi Repciuc (un cunoscut chiatarist orădean), Florin ni l-a prezentat pe Cosmin ca fiind un veşnic îndrăgostit, care, de fiecare dată îşi duce noua iubită în Tunisia. Doar că acum urmează să se însoare şi viitoarea soţie i-a cerut s-o ducă la Los Angeles.

-Ba nu, în Egipt! îl corecteză Cosmin.

-Şi ce-ai să faci acolo, o laşi pe o cămilă? îi replică Florin.

Dacă ar fi să ne luăm după Youtube, se pare că piesa lor cea mai cerută  ar fi „Mr. Jimmy” sau „Regele şoselei”, o piesă pentru toţi cei care iubesc berea, femeiale blonde, motocicletele, viteza şi hainele de piele.. Mie mi-a plăcut un blues superb: „Plouă la Woodstock„, o piesă scrisă pe când Florin asculta, ca noi ceilalţi, Europa Liberă, doar singuri.

Nu pot decât să–ţi spun RIFF, dragă, decât

„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…„

iar vouă să faceţi un salt pe pagina lor:

http://www.riff-grup.ro/

George