Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘Oradea

picture-0181         

          Aş vrea sa vi-l prezint pe Florian Chelu, omul nu artistul. Despre artist, probabil că e mai bine să scrie o armata de filosofi, muzicieni, filologi… Şi sunt sigur că, peste zeci de ani o vor face. De aceea lăsaţi-mă să vă spun cum ne-am cunoscut.
          Aveam vreo zece-doisprezece ani şi nenea Mureşan, vecinul nostru care lucra la Teatrul de Stat din Oradea ne-a
făcut cunoştinţă. Mi-am dorit mult să cânt la chitară şi acum visul meu începea să prindă viaţă. Doar că, aveam să aflu mai târziu, domnului Chelu nu-i stătea capul să aiba elevi la meditaţii, că asta însemna să-l prinzi cumva într-un program, adică să-l introduci într-un tipar.  Poate de aceea orele noastre nu s-au desfăşurat cu regularitate, dar n-a avut cum să scape nici de mine, nici de nenea Mureşan. Mi-a marturisit mai pe urmă că, atunci când mi-a văzut ochii şi figura nevinovată n-a mai putut să dea înnapoi.
          Prima dată l-am văzut pe scena teatrului cântând de la un balcon. Mi-aş fi dorit să coboare odată, eventual chiar lângă mine,
pe scaunul învecinat, dar de atunci tot urcă…
La noi venea într-un palton lung, maron cu zig-zaguri negre, ponosit, îmbibat cu fum. Trăgea doar din Carpaţi fără filtru, ca
mai toţi fumătorii serioşi din perioada aceea. Înca nu era căsătorit. Şedinţa noastră de chitară era ca o sărbătoare, de cele mai multe ori dura câte trei ore sau chiar mai bine. Maică-mea, săraca, îşi mai amintea din când în când că trebuie plătite orele, dar d-l Chelu era altfel de om, cum nu mai vazusem până atunci, pentru care banii parcă ar fi trebuit să nici nu existe. Îşi mai amintea, atunci, şi el din când în când, la fiecare plată pe care i-o facea mama, că mai are de restante nişte xeroxuri, că prinsese un Aristotel sau vreu Platon şi n-avea cum să nu le xeroxeze.
          Pentru cei care nu ştiţi cum era în perioada comunistă vreau să vă spun că asta era chiar un act de curaj. Atunci,
chiar şi maşinile de scris trebuiau declarate, că, dacă apăreau cumva manifeste să se ştie de unde să înceapă căutările, şi arestările, darămite să mai poţi xeroxa ceva.
De aceea ştiu că, dacă astăzi Florian Chelu vorbeşte despre bani el nu o face pentru sine ci pentru că există o  nevoie
imperioasă de a finanţa cultura română. Şi parcă acum vorbeşte exagerat de mult despre bani, doar că, vă asigur că Florian Chelu, cel pe care eu l-am cunoscut nu s-a schimbat, decât că, are dreptate deplină: cultura romană şi implicit fiinţa noastră naţională se sufocă din cauza subfinanţării, şi aceasta în condiţiile în care televiziuni obscure, aflate în mâinile unor ipotenţi intelectuali ne terorizează şi ne stopează energiile creatoare. Cum să nu fie nevoie de impulsionarea culturii când şcoala românescă este într-o criză fără precedent, când dacălii, cei care au mai rămas în învăţământ constată pe zi ce trece o depreciere incredibilă a interesului pentru învăţământ? Dacă Florian Chelu se plânge astăzi că anumite proiecte nu i-au fost finanţate vă asigur că şi în cazul celor care s-au bucurat de finanţare a luat drepturi de autor de doar un leu, în rest sumele au fost cheltuite pentru plata celor care l-au ajutat: instrumentişti care au şi ei familii şi care trebuie să le pună în farfurie copiilor câte ceva pe masă.

          Dacă Florian Chelu este mai puţin cunoscut la nivel naţional decât o merită acest lucru se datorează unui monopol rău utilizat pe care l-au avut radioul şi televiziunea. Nici acum artiştii nu sunt promovaţi strict pe criterii valorice ci, cel mai adesea este promovat cel care are punga mai groasă.
         
          În vremea copilăriei mele era director al teatrului din Oradea un om pe care l-am vazut de multe ori în casa familiei
Chelu, d-l Mircea Bradu, actualul proprietar al postului Radio Transivlania. Ce am apreciat întotdeauna la oamenii ca d-l Bradu a fost arta de a lucra cu oamenii, de a-i face să se simtă măreţi, fie că erau pe scenă, fie că erau spectatori. Atunci, aici la Oradea d-l Bradu îl adusese pe Ducu Darie, mai dinainte o avea pe Cristina Şchiopu, că să nu mai vorbesc de d-l Eugen Ţugulea, d-na Constantinescu, Radu Vaida, Mircea Constantinescu, Emil Sauciuc  şi atâţia alţii. Forian Chelu era prieten cu toţi, iar în casa lui, mai devreme sau mai târziu i-am întâlnit pe multi dintre ei şi, credeţi-mă, că eram atât de fericit în preajma lor că-i vedeam cum se preţuiesc. Cred că Dumnezeu atunci când a împărţit harurile le-a dat câte puţin fiecăriua să fie mult doar când se întâlnesc şi să nu se reverse decât pe scenă, înspre public.
          Florian Chelu era cunoscut în librării că, atunci când apărea o carte importantă cumpăra câte zece-douăzeci de
exemplare pe care le dăruia prietenilor. Aşa mi l-a pus in mână pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica, pe George Călinescu şi pe mulţi alţii.

          Eram prin clasa a zecea şi, după o oră de chitară il intreabă pe tata, care este profesor de fizica, despre câmpul electromagnetic… Nu exagerez cu nimic dacă spun că Florian Chelu este un tip fabulos care, de la greaca veche, franceză, engleză, muzică, literatură, până la filosofie a epuizat toate disciplinele.
          Ultiama „nebunie” a lui Florian Chelu a fost să pună pe muzică toate sonetele lui Shakespeare. Dacă n-ar fi fost atâtde multe  (154) poate că n-ar fi fost aşa mare minune, dar, dacă vă spun că mai toate sunt pornite de la două măsuri de Bach
şi că, în afară de această dominantă comună sunt totalmente diferite, ce ziceţi? Dar ce spuneţi că ideea de sonet muzical este o premieră mondială care-i aparţine tot lui Florian Chelu?
 
          Pentru ca să izbutească acest proiect, Dumnezeu, pe care Florian Chelu il ironizează prea mult, i-a trimis un englez,
pe David Bryan, care, aşa cum a mărturisit pe scenă nu l-a plăcut pe Shakespeare decât după ce l-a cunoscut pe Florian Chelu şi i l-a mai trimis pe flautistul Mircea Covaci, pentru a păşi mai bine în atmosfera timpului. Nu am auzit ca cineva să mai fi realizat în lume un astfel de proiect.

 Sărutmâna Maestre

 

Tîrrrr! Ţîrrr!

E pe telefonul neveste-mi. Nu-i treaba mea să răspund, nici să fiu curios. Asta de obicei este mai greu şi aproape că nu-mi iese niciodată. Mă afund cu privirea mai tare în monitor, că doar mi-am făcut blog şi aproape că nu mai aud nimic. Chiar nimic. A sunat-o ca să-i zică ce-a păţit. Lui şefu’, care e de undeva de prin Dolj, de pe lîngă Craiova, i-a murit mama. Cum nu s-au dus nici unii de aici din Oradea, ce s-au gîndit ele, subalternele, să-i trimită prin poştă o coroană de flori.

Alin Cristea, prietenul care m-a convins într-o sîmbătă să-mi fac blog are de ce râde. Mi-a zis cu atîta convingere că-l voi face şi că o să-l sun a doua zi încât mi-am şoptit în barbă: hai să-i dau apă la moară să zică şi el c-a prorocit ceva în ceea ce mă priveşte. Duminica pedalam din răsputeri pe tastatură fiindcă nu înţelegeam exact cum funcţionează WordPress-ul. În fine…
După ce termină conversaţia îmi relatează că era vară-sa, Ana. Fată bună. Dar nu te poţi lua după ea. Sau cel puţin eu nu mă mai iau. Cînd era clasa a doisprezecea m-a rugat mamă-sa să-i dau nişte meditaţii la matematică. Am procedat şi cu ea aşa cum făceam cu toţi, şi-anume, după vreo două şedinţe, când am văzut că nu învăţase nimic, i-am spus mamă-si că n-am timp de pierdut şi că n-o iau mai departe. S-au cam supărat pe mine… Cu timpul le-a trecut, Ana a făcut facultatea şi s-a angajat la CFR. Acolo lucrează şi maică-sa, acolo a lucrat şi taică-său, Doamne iartă-l!

-Cînd este înmormîntarea?

[…] 

-Aha, mai avem timp!

Caută tu atunci cât poţi de repede o cutie cât se poate de  mare să intre coroana… O întreabă şi pe nevastă-mea de n-are vreuna, în fine, cum-necum, din mai multe cutiuţe fac una, sună la curier, află fetele că maşina-i deja plecată, dar că o mai pot prinde la Aleşd. Mai au timp s-o prindă, o opresc, îi dau şoferului coroana şi toată lumea-i împăcată.

A doua zi corespondentul curierului îl sună pe şef să-i ducă coroana, sună, sună, suuună… dar omul, care poate că era probabil exact în toiul ceremoniei religioase nu răspunde, aşa încât coroana se întoarce din nou la Oradea. Desigur, iarăşi telefon la nevastă-mea să-i spună ce păţiră şi s-o întrebe acum ce să facă cu coroana?

-Du-o, dragă, la cimitir la bunica! a povăţuit-o aceasta.

În definitiv după ce au văzut fetele atâtea filme în care eroul principal îi comandă florile iubitei prin telefon de ce n-ar fi putut funcţiona şi în România, că avem şi mobile şi poştă rapidă şi intenţii bune?

Mi-a zis o babă, mai anul trecut, că Preşedintele se plâgea pe la toate blondele că nu-i răpunde Tăriceanu la telefon. L-o fi prins o rupere de dobă, scuzaţi, de nori sau poate era în corcert şi asculta Preludiu de Bach ori se dădea cu motocicleta. Înţelegeţi, domnule Preşedinte, că sunt momente în viaţă când nu poţi răspunde la telefon?

Vă mai scriu,

George

 picture-1862

 

 


Blog Stats

  • 46,379 hits
BlogRank
Iulie 2017
L M M M V S D
« Mai    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori