Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘infinit

 

Într-o lume ideală, de-o culoare infinită,
Verdele febril strănută, ba pe-alocuri chiar palpită.
Doi copaci din curtea şcolii care vor să studieze
Şi-au făcut în grabă freza, iar acu’ vor să pozeze.

Frunzele cad repetente la istorii viitoare,
Plagiază veri trecute în icoane de culoare.
Două umbre îngheţate se sărută pe ascuns,
Chicotesc şi râd pe sparte, de-al copacilor cap tuns.

Iar un pui de căţelandru ce-a trecut colţul la stradă
S-a pierdut de fraţi, de sore sau o face vreo bravadă?
Murături înghesuite stau cu nasu’ în borcane
Şi se uită zăpăcite, dezbrăcate, fără haine.

Mustul fierbe prin butoaie ce demult sunt afumate,
Prinde lecţia degrabă să afume pe câţi poate.
Ogoarele decoltate, îşi croiesc straie mai noi,
Că-s vecine, la estradă, cu norii mânjiţi de ploi.

Ciripitu-i amintrire, o visare începută,
Nici gândacii nu acceptă muzica să fie mută.
Doar o barză ce-i de gardă sau ce startul l-a pierdut,
Întreabă fiece gloabă de nu vrea un nou-născut.

 toamna

Anunțuri

N-am nici o cădere de a scrie despre Constantin Brâncuşi. Doar că simt nevoia să mă restructurez, să-mi revăd principiile care-mi stau la baza gândirii.

Cred că nu doar pe mine m-a frapat infinitul… Mi-aduc bine aminte că, prima dată când am auzit de el, n-am avut linişte vreo două zile că numa’ nu înţelegeam cum adică nu se termină. Mai apoi ne-am împrietenit. Îi mai trimiteam o limită, ba încă una, şi asta uneori chiar de mai multe ori pe zi şi nu se supăra, fiindcă asta era treaba lui să tacă :). Din când în când îmi arăta că nu mă pot juca oricum cu el căci are şi el personalitate, dar parcă trecusem într-o relaţie mult mai amicală şi ştiam că, în final, tot el, Infinitul, are să mi se explice.

Coloana infinită” a lui Brâncuşi a fost realizată în 1937 şi este închinată tuturor celor căzuţi în Primul Război Mondial. În anul 1918 când apare prima versiune a unei coloane expuse, intitulată „Proiect arhitectural”, Brâncuşi avea cu puţin sub vârsta de apogeu a Mântuitorului, adică treizeci şi doi de ani. Probabil fusese puternic marcat de ceea ce văzuse în timpul războiului de s-a simţit nevoit să reia tema la care mai muncise şi în 1909. Precis că şi atunci  îl marcase Răscoala ţărănească din 1907, care a atins un maxim în Oltenia, unde represiunea a fost deosebit de feroce. Atunci Armata română a deschis focul asupra ţăranilor, aşa că, în final s-au înregistrat peste 11.000 de ţărani morţi şi alţi 10.000 arestaţi…


Poate că merită subliniat faptul că în cimitirele româneşti sunt foarte deşi stâlpii care sunt înfipţi la căpătaiul mormintelor şi că, aceeaşi stâlpi reprezintă motivul „Coloanei infinite”. Abia acum putem spune că pentru Brâncuşi motivul este românul, care, indiferent prin câte primejdii a trecut, s-a adunat în „câtă frunză, câtă iarbă”, şi-a cinstit cu o cruce înaintaşul şi s-a autogenerat. Brâncuşi pricepe bine această temă a regenerării, el însuşi revenind chiar în aceeastă operă la acelaşi motiv pe care îi reproduce la nesfârşit. Doar că abia acum intervine genialitatea lui Brâncuşi c
ând, infinitul lui material se termină şi ne lasă pe noi să-l recompunem, la neşfârşit. Brâncuşi se recheamă, el pe el, atunci când reface „Domnişoara Pogany”, când, reface de câteva ori „Pasărea măiastră”, când schimbă doar materialul şi căteva linii, când trece de la alb spre negru, de la marmură şi piatră la oţel şi alamă.
Dacă „Pasărea măiastră” este nimeni alta decât cea care-l însoţea pe Făt-Frumos, un personaj legendar din basmele populare româneşti, „Himera”, o sculptură în lemn tot din 1918, frapează prin ochii uriaşi, la fel cu cei ai Domnişoarei Poagany, dar şi prin faptul că, această sculptură aduce spargerea volumului închis şi folosirea lui, în spiritul lui Buddha, ca generator de energie, de noi universuri. Măiastra nu face decât să-l ajute pe Făt-Frumos să-şi găsească iubita, să-i genereze speranţa împlinirii unui vis de dragoste, de reproducere a unui alt Făt-Frumos şi ciclul parcă se reia ajungand iarăşi la „Coloana infinită” a cărei denumire iniţială a fost „Coloana recunoştinţei fără sfârşit”.
Doar ţăranul român Brâncuşi, căruia i s-a predestinat numele de la brânca-i cu care avea să intre în Istoria omenirii, putea să fie atât de recunoscător celor care s-au jerfit pentru un pic mai bine că s-a împovărat să le construiască o Coloană a recunoştinţei fără de sfârşit, pe care chiar el o vedea ca fiind „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”.


„Daţi-mi un punct de spijin şi voi muta Pământul” se aude şi astăzi rugămintea lui Arhimede, doar că Brâncuşi nu se roagă de nimeni şi-şi construieşte toate intrumentele de care are nevoie să se joace cu Universul. Şi-o ia de la „Primul ţipăt”,

Nou născut

Nou născut

pe care nu putea să nu-l duplice, atât în marmură cât şi în bronz, prevestind parcă, cu mult timp înainte, că va urma un Gheorghe Zamfir, care ştie să „ţipe” de se cutremură Universul. Ce dacă n-a mai avut nevoie în ultima variantă decât de gură şi ce dacă întreaga sculptură aduce mai degrabă a un ou primordial, la o viitoare Geneză şi dacă vreţi la un nou Univers. Creatorul de universuri, Brâncuşi, avea să ne prevestească de apropierea unui alt geniu, Albert Einstein, pe care Brâncuşi l-a desemnat să-i scrie ecuaţiile Univerurilor pe care el tocmai le crease.


Brâncuşi nu uită să se autogenereze nici când reia de trei ori „Supliciu”, de cinci ori „Cap de copil dormind” şi de neştiute ori „Rugăciunea”. Încă o dată, Brâncuşi se contopeşte prin „Rugăciune” cu perpetua transformare a materiei în energie, uitându-se pe sine de multe ori doar în forma nematerială, în lumea îngerilor care s-au perindat pe Pămant, doar pentru a ne lăsa nouă o lecţie despre rolul nostru în ceea ce pricepem noi că se cheamă Univers.


Brâncuşi, asemeni unui scamator, a învins nu o dată în opera sa gravitaţia, a făcut să dispară limitele şi ne-a dat şansa să-l moştenim.
Evident că, cei care erau în 1951 la conducerea politică a Republicii Populare Române, n-aveau cum să priceapă nici arta nici oferta testamentară pe care i-o făcuse poporului român
Brâncuşi de a-i lăsa operele sale din atelierul său din Impasse  Ronsin şi, ca atare, artistul îşi depune atunci paşaportul românesc şi cere cetăţenia franceză pe care o obţine în 1952.


Priviţi „Coloana infinită” de aproape şi de departe, priviţi-o de sus şi rotiţi-vă deasupra ei, doar aveţi aripi… şi vă puteţi opri direct pe un trunchi de piramidă pe care vi-l puteţi alege, fiindcă fiecare român are căte unul, şi fiecare francez, şi fiecare Om şi fiecare Univers şi fiecare spirit…
La fiecare cioplitură, Brâncuşi are în faţă imaginea întregului pe care vrea să-l creeze şi, lovitură după lovitură, sunet după sunet, toacă după toacă, strigăt după strigăt, clopot după clopot, rugăciune după rugăciune, Brâncuşi face să apară ca dintr-un joben, din neant realul. El face să apară acolo unde nu există nimic realul înveşm
ântat în artă şi ne-nvaţă, cu doar această „Coloană nesfârşită a recunoştinţei” cum se poate lega realul de imaginar.


La fiecare strângere de mână să vă gândiţi că l-aţi putea întâlni pe Brâncuşi, că puteţi recreea prietenia, că existaţi dintr-o prietenie ce se confundă cu dragostea, la fel de albastră ca ochii lui Nichita Stănescu, imenşi ca întreg cerul.

Brancusi


Blog Stats

  • 46,626 hits
BlogRank
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Mai    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori