Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘comunism

picture-0181         

          Aş vrea sa vi-l prezint pe Florian Chelu, omul nu artistul. Despre artist, probabil că e mai bine să scrie o armata de filosofi, muzicieni, filologi… Şi sunt sigur că, peste zeci de ani o vor face. De aceea lăsaţi-mă să vă spun cum ne-am cunoscut.
          Aveam vreo zece-doisprezece ani şi nenea Mureşan, vecinul nostru care lucra la Teatrul de Stat din Oradea ne-a
făcut cunoştinţă. Mi-am dorit mult să cânt la chitară şi acum visul meu începea să prindă viaţă. Doar că, aveam să aflu mai târziu, domnului Chelu nu-i stătea capul să aiba elevi la meditaţii, că asta însemna să-l prinzi cumva într-un program, adică să-l introduci într-un tipar.  Poate de aceea orele noastre nu s-au desfăşurat cu regularitate, dar n-a avut cum să scape nici de mine, nici de nenea Mureşan. Mi-a marturisit mai pe urmă că, atunci când mi-a văzut ochii şi figura nevinovată n-a mai putut să dea înnapoi.
          Prima dată l-am văzut pe scena teatrului cântând de la un balcon. Mi-aş fi dorit să coboare odată, eventual chiar lângă mine,
pe scaunul învecinat, dar de atunci tot urcă…
La noi venea într-un palton lung, maron cu zig-zaguri negre, ponosit, îmbibat cu fum. Trăgea doar din Carpaţi fără filtru, ca
mai toţi fumătorii serioşi din perioada aceea. Înca nu era căsătorit. Şedinţa noastră de chitară era ca o sărbătoare, de cele mai multe ori dura câte trei ore sau chiar mai bine. Maică-mea, săraca, îşi mai amintea din când în când că trebuie plătite orele, dar d-l Chelu era altfel de om, cum nu mai vazusem până atunci, pentru care banii parcă ar fi trebuit să nici nu existe. Îşi mai amintea, atunci, şi el din când în când, la fiecare plată pe care i-o facea mama, că mai are de restante nişte xeroxuri, că prinsese un Aristotel sau vreu Platon şi n-avea cum să nu le xeroxeze.
          Pentru cei care nu ştiţi cum era în perioada comunistă vreau să vă spun că asta era chiar un act de curaj. Atunci,
chiar şi maşinile de scris trebuiau declarate, că, dacă apăreau cumva manifeste să se ştie de unde să înceapă căutările, şi arestările, darămite să mai poţi xeroxa ceva.
De aceea ştiu că, dacă astăzi Florian Chelu vorbeşte despre bani el nu o face pentru sine ci pentru că există o  nevoie
imperioasă de a finanţa cultura română. Şi parcă acum vorbeşte exagerat de mult despre bani, doar că, vă asigur că Florian Chelu, cel pe care eu l-am cunoscut nu s-a schimbat, decât că, are dreptate deplină: cultura romană şi implicit fiinţa noastră naţională se sufocă din cauza subfinanţării, şi aceasta în condiţiile în care televiziuni obscure, aflate în mâinile unor ipotenţi intelectuali ne terorizează şi ne stopează energiile creatoare. Cum să nu fie nevoie de impulsionarea culturii când şcoala românescă este într-o criză fără precedent, când dacălii, cei care au mai rămas în învăţământ constată pe zi ce trece o depreciere incredibilă a interesului pentru învăţământ? Dacă Florian Chelu se plânge astăzi că anumite proiecte nu i-au fost finanţate vă asigur că şi în cazul celor care s-au bucurat de finanţare a luat drepturi de autor de doar un leu, în rest sumele au fost cheltuite pentru plata celor care l-au ajutat: instrumentişti care au şi ei familii şi care trebuie să le pună în farfurie copiilor câte ceva pe masă.

          Dacă Florian Chelu este mai puţin cunoscut la nivel naţional decât o merită acest lucru se datorează unui monopol rău utilizat pe care l-au avut radioul şi televiziunea. Nici acum artiştii nu sunt promovaţi strict pe criterii valorice ci, cel mai adesea este promovat cel care are punga mai groasă.
         
          În vremea copilăriei mele era director al teatrului din Oradea un om pe care l-am vazut de multe ori în casa familiei
Chelu, d-l Mircea Bradu, actualul proprietar al postului Radio Transivlania. Ce am apreciat întotdeauna la oamenii ca d-l Bradu a fost arta de a lucra cu oamenii, de a-i face să se simtă măreţi, fie că erau pe scenă, fie că erau spectatori. Atunci, aici la Oradea d-l Bradu îl adusese pe Ducu Darie, mai dinainte o avea pe Cristina Şchiopu, că să nu mai vorbesc de d-l Eugen Ţugulea, d-na Constantinescu, Radu Vaida, Mircea Constantinescu, Emil Sauciuc  şi atâţia alţii. Forian Chelu era prieten cu toţi, iar în casa lui, mai devreme sau mai târziu i-am întâlnit pe multi dintre ei şi, credeţi-mă, că eram atât de fericit în preajma lor că-i vedeam cum se preţuiesc. Cred că Dumnezeu atunci când a împărţit harurile le-a dat câte puţin fiecăriua să fie mult doar când se întâlnesc şi să nu se reverse decât pe scenă, înspre public.
          Florian Chelu era cunoscut în librării că, atunci când apărea o carte importantă cumpăra câte zece-douăzeci de
exemplare pe care le dăruia prietenilor. Aşa mi l-a pus in mână pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica, pe George Călinescu şi pe mulţi alţii.

          Eram prin clasa a zecea şi, după o oră de chitară il intreabă pe tata, care este profesor de fizica, despre câmpul electromagnetic… Nu exagerez cu nimic dacă spun că Florian Chelu este un tip fabulos care, de la greaca veche, franceză, engleză, muzică, literatură, până la filosofie a epuizat toate disciplinele.
          Ultiama „nebunie” a lui Florian Chelu a fost să pună pe muzică toate sonetele lui Shakespeare. Dacă n-ar fi fost atâtde multe  (154) poate că n-ar fi fost aşa mare minune, dar, dacă vă spun că mai toate sunt pornite de la două măsuri de Bach
şi că, în afară de această dominantă comună sunt totalmente diferite, ce ziceţi? Dar ce spuneţi că ideea de sonet muzical este o premieră mondială care-i aparţine tot lui Florian Chelu?
 
          Pentru ca să izbutească acest proiect, Dumnezeu, pe care Florian Chelu il ironizează prea mult, i-a trimis un englez,
pe David Bryan, care, aşa cum a mărturisit pe scenă nu l-a plăcut pe Shakespeare decât după ce l-a cunoscut pe Florian Chelu şi i l-a mai trimis pe flautistul Mircea Covaci, pentru a păşi mai bine în atmosfera timpului. Nu am auzit ca cineva să mai fi realizat în lume un astfel de proiect.

 Sărutmâna Maestre

 

Venim dinspre Cluj-Napoca, şi-s oarecum fericit că nu am zăbovit prea mult, că nu trebuie să revenim la două săptămâni ca până acum ci doar peste o lună şi că…
Cine ştie cum cunduc poate este convins că niciodată n-o să iau vreo amendă pentru radar, mai cu seamă că drumul acesta e înţesat cu o puzderie de radare fixe. Acum, la drept vorbind am luat o amendă în Ungaria pentru că depăşisem viteza de terizeci de kilometrii pe oră 🙂 .  N-am plătit-o, staţi liniştiţi (că mi-e cu atât mai greu să dau banu’ unui stat străin), ci am preferat să mă judec cu ei. Culmea-i că i-am şi cîştigat pe jumătate, acolo, acasă la ei (doar şi de asta există Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Dar nu despre asta vroiam acum să vă povestesc, că uite, tocmai mă trage pe dreapta unul dintr-ai noştrii.

 
Imposibil!
Sunt sub viteza maximă admisă cu aproximativ zece kilometrii pe oră. Mă uit în oglinda retrovizoare să văd dacă nu cumva pe ăla ar vrea să-l opreacă, dar, ghinion: nu-i nimeni. Politicos agentul mi se prezintă, îmi cere actele şi-mi spune că am fost oprit pentru că nu am farurile aprinse. Am mai luat şi altă dată cincisute de mii pentru aceeaşi treabă, aşa că, are de ce să se supere nevastă-mea pe mine. Bine, de data asta nu este cu noi, aş putea  face să nu-i spun, dar, totuşi, cum de n-am observat că n-am farurile aprinse?
Foarte simplu, că ziua în amiaza mare, fie că ai farurile aprinse fie că nu le ai drumul este tot la fel de iluminat aşa că…
Sunt invitat să rămân la maşina, aştept ca răpus de amabilitatea şi profesionalismul celui care pleacă cu actele mele şi încerc să mă consolez că nu voi pierde o avere. Doar că, ce văd pe E60, tocmai dă să mă depăşească o căruţă. Fără faruri, evident! Mă trag mai în faţă s-o pot fotografia cu telefonul mobil, între timp se dă jos din maşina Poliţiei celălalt agent, şi căruţa, care credeam că va merge spre Huedin, o ia prin parcare, pe lângă maşina de Poliţie, exact pe lângă cel care-mi completează procesul verbal.
Apăs pe tastele telefonului dar neîndemânatic cum sunt nu reuşesc decât să-l impresionez pe cel de-al doilea agent care după ce mă vede cu telefonul în mână dă o tură prin parcare şi se urcă din nou în maşina de Poliţie. În sfârsit, după ce îmi trag singur muştruluiala că nici măcar o poză nu sunt în stare să o fac la timp atunci când se impune încerc să par cât mai relaxat în fata fiului meu, care mă citeşte oricum ca pe o carte deschisă şi căruia nu-i pot ascunde niciodată nimic. Uneori am sentimentul că suntem tata şi copilul, decât că eu par să fiu copilul şi el e tatăl. De aici şi vorba ceea, cred, „vai de părinţii care nu ascultă de copii!”…
Agentul de circulaţie îmi întinde proceul verbal, îmi explică cum că am luat doar avertisment şi mi se vor lua două puncte şi mă întreabă ţinând strâns procesul verbal dacă am înţeles că e doar avertisment şi dacă am înţeles că… nu am obiecţii. N-aşteaptă să-i răspund şi scrie în dreptul rubricii de obiectii ca „NU SUNT”. Îi spun totuşi că nici el n-a fost corect că nu l-a oprit şi pe ăla cu căruţa, el îmi atrage atenţia că obiecţiile se refereau la acel proces verbal şi că el era ocupat cu scrisul, eu îi spun de cele două puncte, el ţine strâns în continuare procesul verbal, întind mâna să-l semnez, mi-l dă peste geam şi-mi dau drumul şi-i scriu după „NU SUNT”:
„Poliţistul n-a fost corect fiindcă n-a oprit o căruţă care circula fără faruri pe E60…”
Omul se frustează mai rău decât mine şi-mi spune că data viitoare va da amendă.
Fiu-meu mă întreabă dacă îmi convine că data viitoare o să mă amendeze şi-l linistesc că până acum, deşi am trecut de vreo patru ori prin acea localitate în ultima lună nu ne-am întâlnit niciodată şi că s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată în viaţă şi că o să-l amendeze probabil pe următorul care va circula fără farurile aprinse.

Vă întreb şi eu ceva: să presupunem că aveţi un cântar care nu măsoara bine. Ei, credeţi că putem să luăm în considerare acele măsuratori făcute cu acel cântar dacă cineva invocă acest fapt sau prima data vom cere să se facă o verificare metrologică a cântarului şi abia după aceea vom hotarî dacă putem sau nu accepta respectivele măsurători.

Să presupunem ca un agent de circulaţie este în stare de ebrietate, sau mai bine spus usor „parfumat”. Putem atunci să reţinem ceeea ce spune acest agent de circulatie dacă avem proba că atunci când el a făcut procesul verbal era abţiguit?

Dar dacă un judecător este bolnav cu nervii? Credeţi că mai putem să-l lăsăm să judece? Dar dacă un judecător aflăm că este incorect şi este implicat în acte de corupţie, putem să acceptăm judecata lui?

Ei bine, acel poliţist tocmai am aflat că tocmai nu a fost corect şi că aplică discreţionar legea. Trebuie să-i accept procesul verbal sau ar trebui să-l contest?

Aţi putea întreba, desigur, ce vrea tipul ăsta, mai cu seamă că nu i se cere să plătească nici un ban. Ei bine, am să vă mai dau un scurt exemplu: deunăzi stau de vorba cu O. Băiatul ăsta este ofiţer de credite, aşa că… Îmi spune că fusese în urmă cu vreo două luni la Băile Felix şi că a fost amendat că nu ştiu unde i-a fost parcată maşina. Că a fost în Felix recunoaşte şi el, doar că băiatul nu şi-a găsit nici o amendă pe parpriz. Somaţii, îl dau în judecată ăia…. Şi sigur că O. al meu se inervează, mai cu seamă că nu semnase nici un proces verbal şi mai cu seama că nu găsise nici o amendă, respectiv pentru că nu-i omul care să nu plătească atunci când greşeşte. Despre asta-i vorba, fraţilor, despre drepturile noastre şi despre instituţia contestaţiei, dacă pot să-i spun aşa. Dacă trebuie să înghiţim tot, pe nemestecate, aşa cum ni se serveşte şi cum li s-a servit părinţilor noştrii COMUNISMUL sau dacă e bine să mai şi gândim… Despre PROCEDURI este vorba până la urmă, fiindcă nu contează dacă ai câştigat un proces pe baza procedurilor sau dacă l-ai pierdut (tu cu dreptatea în mâna) doar din cauza procedurilor. Dar ce, Poliţia română n-are voie să piardă pe bază de proceduri?
Daţi-mi voie să vă mai întreb încă o dată:  să contest procesul verbal? Voi cum aţi face?  Nu uitaţi că vă aştept la începutul articolului să votaţi.

 

de George Bălan

2004-12-21
 

 

 

Să ştie toţi c-avut-a şi bunicul meu
Şi zadie, şi-obiele şi opinci… de gală
Ce îl jenau, da-i făceau fală,
În faţă, lângă altar şi lângă temeteu.

De prin Crimeia când l-au ‘liberat
Desculţ făcut-a drumu’ pân-acasă
De nu ştiu cum de inima-l mai lasă
Pământul să-l iubească ca un disperat.

Apoi luatu-i-au cu japca comuniştii
Toţi boii, ba şi carul cel din bătătură
De, iarăşi, nu-nţeleg de unde-atâta ură
Pe car , când domnii se plimbau cu trenu ca blatiştii.

Dar i-au lăsat atâtea răsărituri
Pe care toţi ca el ştiut-au să le prindă
De nu-i puteai găsi uitaţi, cumva, prin tindă
Doară când luna se sfărma încet, în infinituri.

Şi-a fost tătuţa ultimul din sat
Ce, cum-necum, s-a-nscris în “colectivă”
Mai bine i-ar fi dată un colac şi o colivă
Şi-o lumânare-n piept, mai bine i-ar fi dat.

O viaţă-ntreagă-n grajd s-a hodinit
Să-şi simtă vitele cum lângă dânsul suflă
Viţeii îndârjiţi care pe vac-o umflă
Cum ar fi dat şi el, de n-ar fi-nbătrînit.

“Hai la tătuţa să te ţuc!”- îmi zice
Şi-mi trece mâinile uşor pe faţă
Da’ parcă-s brice sau te tai cu aţă,
Iar barba e şi ea cu pălmile complice.

 tatuta

 


Blog Stats

  • 46,379 hits
BlogRank
Iulie 2017
L M M M V S D
« Mai    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori