Blogul lui George Bălan

Archive for Octombrie 2009

Plutesc pe-o rază de lumină
Mă sprijin pe ea, şi pot să aleg încotro să mă duc.
Timpul e la secunda zero, mereu,
Tot ce ating prinde viaţă.
Nici nu ştiu ce-ar fi mai bine să încălzesc.

Dacă ţi-aş atinge buzele, acum, te-aş condamna la suferintă.
Mai stai!

Prima dată clopotul. Apoi nuferii…

Plătesc fiecare atingere cu nemurirea.
Unde mă duc prima dată pot să creez orice.
Apoi, chiar şi eu, trebuie să respect regulile jocului.
Dacă vrei, vino cu mine, să facem o lume nouă, unde vei face tu toate regulile.
Gândeşte-le bine, că nu le vei mai putea schimba niciodată.
Ce ciudat este să fi în atâtea locuri, deodată!

Doar voi măsuraţi timpul.
Pentru că vă place asta atât de mult, am să vă dau timpul vostru, fiecăruia.
Apoi, pentru că nu mai pot schimba regula, am să vă fac pămant şi, după aceea, flori.
Vrea cineva să fie nufăr? Să ridice două degete sau să deschidă două petale!
Apoi am să vă fac versuri sau, dacă vreţi, basme.
Când copiii vor încurca poveştile, fiindcă nu şi le vor mai aminti, vor încerca să le spună în altă limbă, pe care abia o învaţă.
Toate astea pentru că v-aţi iubit
Şi vă iubiţi copiii.

Nu-mi plac, deloc, oglinzile.
Le-am făcut din greşeală.
Greşeala am făcut-o din păcat.
Să nu spargeţi vreo oglindă că se risipesc păcatele!

Lasă-mă să alunec şi să mă cuibăresc în sufletul tău.
-Bună ziua! De ce nu mi-ai spus că mai sunt şi alţi invitaţi?
Văd că faci petrecere mare!
Şi tu poţi fi în mai multe locuri deodată?!
Nici la tine nu curge timpul?!
Tu pentru ce plăteşti?
De ce trebuie să le porţi pe toate-n suflet, la secunda zero?

Pe Hristos l-ai primit prima dată.
Acum vă înţeleg de ce, voi vă botezati copiii din faşă.
Văd că ţi-ai pus fiecare slujbă în icoană şi ţi-ai făcut o mănăstire aici.
Lasă-mă să mă rog în altarul sufletului tău.

“Luminează-mă Doamne
Şi fă din sufletul meu raza de lumină neîmpovărată, care să te urmeze la tot pasul.
Luminează-mă Doamne
Şi dă-mi iubirea să-i adăpostesc înlăuntrul meu pe toţi vrăşmaşii mei, cum le place lor să-şi spună.”

 

Într-o lume ideală, de-o culoare infinită,
Verdele febril strănută, ba pe-alocuri chiar palpită.
Doi copaci din curtea şcolii care vor să studieze
Şi-au făcut în grabă freza, iar acu’ vor să pozeze.

Frunzele cad repetente la istorii viitoare,
Plagiază veri trecute în icoane de culoare.
Două umbre îngheţate se sărută pe ascuns,
Chicotesc şi râd pe sparte, de-al copacilor cap tuns.

Iar un pui de căţelandru ce-a trecut colţul la stradă
S-a pierdut de fraţi, de sore sau o face vreo bravadă?
Murături înghesuite stau cu nasu’ în borcane
Şi se uită zăpăcite, dezbrăcate, fără haine.

Mustul fierbe prin butoaie ce demult sunt afumate,
Prinde lecţia degrabă să afume pe câţi poate.
Ogoarele decoltate, îşi croiesc straie mai noi,
Că-s vecine, la estradă, cu norii mânjiţi de ploi.

Ciripitu-i amintrire, o visare începută,
Nici gândacii nu acceptă muzica să fie mută.
Doar o barză ce-i de gardă sau ce startul l-a pierdut,
Întreabă fiece gloabă de nu vrea un nou-născut.

 toamna

 

Lui Eugen Lovinescu

 

Unele cuvinte îngrasă.
Vă rog să nu mâncaţi cuvinte!
D-ta, tinere, n-ai învăţat, încă, nici alfabetarul.
Vezi că, ţi-au rămas nişte litere printre dinţi!

Ce dacă ai strungăreaţă?
Asta nu înseamnă că eşti ştrengar.
Să vină părinţii la şcoală!

Tata? Da’, ce e tata? Poet?
Hmm… Şi cum îl cheamă?
N. ?

Aveţi grijă, cînd primiţi cuvinte noi.
S-ar putea să fie alterate.
Nu răspund pentru calitatea lor.
Cele murate sunt cele mai picante.
Serviţi, vă rog, că merge şi fără pâine!

Unele cuvinte sunt de-a dreptul obede,
Că te poţi ascunde după ele.
Chestiune de metabolism, adică …
De-a v-aţi ascunselea.

Nu ştiaţi că şi cuvintele se pitesc?
Pe unul l-am găsit doar într-un dicţionar şi nu-l mai ştia nimeni.
N-avea nici buletin, nici carte de alegător, nici paşaport…
Nici certificat de naştere, nici de căsătorie. Doar nu era să aibă de deces?

Odată au venit la mine două cuvinte şi m-au rugat să le fiu naş.
Acum am un diminutiv finuţ.
Se ţine de pantalonul lui tată-său şi-i zice „Mami!”
Încă se joacă cu literele. Face „Maroco”.

Unele cuvinte sunt parfumate, altele nu se spală.
Zic că nu se vor spăla niciodată, că mor.
Doamne fereşte! Cine-a auzit aşa ceva?
Da’, cei de la Academie au descoperit că au dreptate.

Când îmbatrânesc, cuvintele sunt mai înţelepte.
Ce mă miră este că au o memorie… de elefant.
Zice că viitorul nu-l ştii, dar poţi să-ţi scrii trecutul.
Depinde mult de ce cuvinte foloseşti.

Cu alte cuvinte, prezentul îl ai înscris cu memoria cuvintelor din trecut.
Dacă înţeleg bine, cuvintele ne pot predetermina viitorul?
Atunci, n-ar fi mai bine să le alegeţi doar pe cele mai bune?
Cum nu ştiţi care-s mai bune?

Faceţi clinici şi ospicii pentru cuvinte!
Cum ăsta-i fascism?
Doar pentru o poezie şapte ani?
Atunci vă scriu o sută!

Ei, şi?

Motiune de cenzura  <–Daţi click

Elisa

Posted on: 17/10/2009

Elisa

Andreia 3


Blog Stats

  • 46,379 hits
BlogRank
Octombrie 2009
L M M M V S D
« Aug   Noi »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori