Blogul lui George Bălan

Archive for Aprilie 2009

picture-049

Etichete: , ,

picture-0181         

          Aş vrea sa vi-l prezint pe Florian Chelu, omul nu artistul. Despre artist, probabil că e mai bine să scrie o armata de filosofi, muzicieni, filologi… Şi sunt sigur că, peste zeci de ani o vor face. De aceea lăsaţi-mă să vă spun cum ne-am cunoscut.
          Aveam vreo zece-doisprezece ani şi nenea Mureşan, vecinul nostru care lucra la Teatrul de Stat din Oradea ne-a
făcut cunoştinţă. Mi-am dorit mult să cânt la chitară şi acum visul meu începea să prindă viaţă. Doar că, aveam să aflu mai târziu, domnului Chelu nu-i stătea capul să aiba elevi la meditaţii, că asta însemna să-l prinzi cumva într-un program, adică să-l introduci într-un tipar.  Poate de aceea orele noastre nu s-au desfăşurat cu regularitate, dar n-a avut cum să scape nici de mine, nici de nenea Mureşan. Mi-a marturisit mai pe urmă că, atunci când mi-a văzut ochii şi figura nevinovată n-a mai putut să dea înnapoi.
          Prima dată l-am văzut pe scena teatrului cântând de la un balcon. Mi-aş fi dorit să coboare odată, eventual chiar lângă mine,
pe scaunul învecinat, dar de atunci tot urcă…
La noi venea într-un palton lung, maron cu zig-zaguri negre, ponosit, îmbibat cu fum. Trăgea doar din Carpaţi fără filtru, ca
mai toţi fumătorii serioşi din perioada aceea. Înca nu era căsătorit. Şedinţa noastră de chitară era ca o sărbătoare, de cele mai multe ori dura câte trei ore sau chiar mai bine. Maică-mea, săraca, îşi mai amintea din când în când că trebuie plătite orele, dar d-l Chelu era altfel de om, cum nu mai vazusem până atunci, pentru care banii parcă ar fi trebuit să nici nu existe. Îşi mai amintea, atunci, şi el din când în când, la fiecare plată pe care i-o facea mama, că mai are de restante nişte xeroxuri, că prinsese un Aristotel sau vreu Platon şi n-avea cum să nu le xeroxeze.
          Pentru cei care nu ştiţi cum era în perioada comunistă vreau să vă spun că asta era chiar un act de curaj. Atunci,
chiar şi maşinile de scris trebuiau declarate, că, dacă apăreau cumva manifeste să se ştie de unde să înceapă căutările, şi arestările, darămite să mai poţi xeroxa ceva.
De aceea ştiu că, dacă astăzi Florian Chelu vorbeşte despre bani el nu o face pentru sine ci pentru că există o  nevoie
imperioasă de a finanţa cultura română. Şi parcă acum vorbeşte exagerat de mult despre bani, doar că, vă asigur că Florian Chelu, cel pe care eu l-am cunoscut nu s-a schimbat, decât că, are dreptate deplină: cultura romană şi implicit fiinţa noastră naţională se sufocă din cauza subfinanţării, şi aceasta în condiţiile în care televiziuni obscure, aflate în mâinile unor ipotenţi intelectuali ne terorizează şi ne stopează energiile creatoare. Cum să nu fie nevoie de impulsionarea culturii când şcoala românescă este într-o criză fără precedent, când dacălii, cei care au mai rămas în învăţământ constată pe zi ce trece o depreciere incredibilă a interesului pentru învăţământ? Dacă Florian Chelu se plânge astăzi că anumite proiecte nu i-au fost finanţate vă asigur că şi în cazul celor care s-au bucurat de finanţare a luat drepturi de autor de doar un leu, în rest sumele au fost cheltuite pentru plata celor care l-au ajutat: instrumentişti care au şi ei familii şi care trebuie să le pună în farfurie copiilor câte ceva pe masă.

          Dacă Florian Chelu este mai puţin cunoscut la nivel naţional decât o merită acest lucru se datorează unui monopol rău utilizat pe care l-au avut radioul şi televiziunea. Nici acum artiştii nu sunt promovaţi strict pe criterii valorice ci, cel mai adesea este promovat cel care are punga mai groasă.
         
          În vremea copilăriei mele era director al teatrului din Oradea un om pe care l-am vazut de multe ori în casa familiei
Chelu, d-l Mircea Bradu, actualul proprietar al postului Radio Transivlania. Ce am apreciat întotdeauna la oamenii ca d-l Bradu a fost arta de a lucra cu oamenii, de a-i face să se simtă măreţi, fie că erau pe scenă, fie că erau spectatori. Atunci, aici la Oradea d-l Bradu îl adusese pe Ducu Darie, mai dinainte o avea pe Cristina Şchiopu, că să nu mai vorbesc de d-l Eugen Ţugulea, d-na Constantinescu, Radu Vaida, Mircea Constantinescu, Emil Sauciuc  şi atâţia alţii. Forian Chelu era prieten cu toţi, iar în casa lui, mai devreme sau mai târziu i-am întâlnit pe multi dintre ei şi, credeţi-mă, că eram atât de fericit în preajma lor că-i vedeam cum se preţuiesc. Cred că Dumnezeu atunci când a împărţit harurile le-a dat câte puţin fiecăriua să fie mult doar când se întâlnesc şi să nu se reverse decât pe scenă, înspre public.
          Florian Chelu era cunoscut în librării că, atunci când apărea o carte importantă cumpăra câte zece-douăzeci de
exemplare pe care le dăruia prietenilor. Aşa mi l-a pus in mână pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica, pe George Călinescu şi pe mulţi alţii.

          Eram prin clasa a zecea şi, după o oră de chitară il intreabă pe tata, care este profesor de fizica, despre câmpul electromagnetic… Nu exagerez cu nimic dacă spun că Florian Chelu este un tip fabulos care, de la greaca veche, franceză, engleză, muzică, literatură, până la filosofie a epuizat toate disciplinele.
          Ultiama „nebunie” a lui Florian Chelu a fost să pună pe muzică toate sonetele lui Shakespeare. Dacă n-ar fi fost atâtde multe  (154) poate că n-ar fi fost aşa mare minune, dar, dacă vă spun că mai toate sunt pornite de la două măsuri de Bach
şi că, în afară de această dominantă comună sunt totalmente diferite, ce ziceţi? Dar ce spuneţi că ideea de sonet muzical este o premieră mondială care-i aparţine tot lui Florian Chelu?
 
          Pentru ca să izbutească acest proiect, Dumnezeu, pe care Florian Chelu il ironizează prea mult, i-a trimis un englez,
pe David Bryan, care, aşa cum a mărturisit pe scenă nu l-a plăcut pe Shakespeare decât după ce l-a cunoscut pe Florian Chelu şi i l-a mai trimis pe flautistul Mircea Covaci, pentru a păşi mai bine în atmosfera timpului. Nu am auzit ca cineva să mai fi realizat în lume un astfel de proiect.

 Sărutmâna Maestre

 

           Aud mai nou în diverse locuri că ar trebui să ne găsim o marcă naţională pe care să o promovăm, aşa cum au francezii Turnul Eiffel sau americanii Statuia Libertăţii. Ideea nu-i deloc rea. Într-adevăr, cine nu ştie unde se află Turnul Eiffel? Dar câţi ştiu că este făcut cu oţel de la Oţelul Roşu-Reşita?  Până la urmă asta cred că trebuie s-o ştim mai mult noi, românii, şi să purtăm undeva în inimă un sentiment de bucurie. Oricum, treaba asta cu găsirea unui brand naţional nu-i deloc simplă până la urma urmei.
Şi-am să vă spun de ce…

          Mai toată lumea care aude de România zice: Ţeautescu, Nadia şi Dracula. Americanii, cei care-l savurează cel mai bine pe Dracula ştiu, nu toţi, ce-i drept, că, România are capitala la Budapesta. Alţii, mai culţi, o caută undeva prin Texas. Problema fundamentală care se pune este că noi trebuie să găsim acel brand de ţară pe care să-l folosim nu în mintea românului ci în cea a străinului pe care să-l determinăm să vină să viziteze România, să se simtă bine şi eventual să se reîntoarcă, sau măcar să povestească pozitiv şi altora. Dacă el vrea să vină pentru Dracula atunci n-are decât, noi trebuie să-i vindem Dracula şi, încet-încet să creştem şi alte branduri, pe care să ne focalizăm ca el să descopere că nu e suficient să fi cunocut mitul Dracula, că România are mult mai multe de oferit şi că, dacă nu revine singurul care pierde cu adevărat este el. Asta, bineînţeles, dacă ceea ce noi îi vom oferi îl va face cu adevărat să simtă asta. După mine, tradiţia noastră populară ar trebui a fie izvorul de la care ar trebui să plecăm.
Poate alcineva să-i ofere ţâpuiturile maramureşene?
 

          De sărbătorile de iarnă când am fost în Ţara Oaşului am rămas impresionat atât de faptul că oşenii îşi mai poartă la sărbătoare portul naţional dar şi pentru că i-am văzut mergând la biserică dintr-o pornire lăuntrică pornită din inimile fiecăruia ca şi cum ar fi Unul.
Cu riscul de a mă repeta trebuie să subliniez că aceast brand de ţară trebuie să-l creăm să funcţioneze nu în mintile noastre ci în mintea lor, a străinilor, respectiv, o a doua observaţie că nu ne putem risipi în prea multe încercări şi pentru că nu avem atâtea fonduri dar şi pentru că n-am face altceva decât să creăm o şi mai mare confuzie în minţile celor pe care ar trebui să-i atragem.

Până să ne hotărâm, însă, care vor fi simbolurile la care ne-am putea opri pentru a le promova în cele din urmă ca să ajungă brand de ţara, haideţi mai bine să vedem cum ne folosim simbolurile naţionale aici la noi acasă. Nu de alta, dar e mai bine să faci probele  în jurul casei, să ai cheltuieli mai mici, iar după ce lucrurile merg bine, experienţa dobândită se poate extinde.

          Aşadar, m-aş referi în primul rând la drapelul naţional. Ce-am cu el o să spuneţi? Păi uite că am! Aparent lucurile sunt bine rezolvate, avem Legea 75/1994 care reglementează raportul dintre lungime şi lăţime, culorile, arborarea, dar…
Aşa cum o facem de multe ori şi de data aceata legea noastră este incompletă. Cum se poate o să-mi spuneţi? Într-adevăr cum se poate, vă întreb?

          Discutam în urmă cu vreo zece ani despre numărul de legi pe care le au italienii. Ştiţi cîte erau? Vreo 3.000. În acea perioadă noi aveam vreo 36.000. Imediat mi-am umflat pieptul, ca un cocoş,  şi l-am întrebat pe interlocutor ce fac dacă o problemă nu este reglementată legislativ. Nu-i nici o problemă, mi-a răpuns, ne uităm cum este reglementată în Germania, sau în Franţa sau în altă ţara din Comunitatea Europeană, că de aceea suntem în Comunitatea Europeană şi aplicăm legea de acolo.  Prea simplă mi s-a părut rezolvarea, dar răpunsul acela mă urmăreşte şi astăzi. Am aflat după mulţi ani de alergări că, adevăratele lucruri care funcţionează cel mai bine nu sunt lucrurile sofiticate ci cele simple. Dacă stau bine să mă gândesc parcă şi Murphy are o lege care spune că, un sistem cu cât este mai complicat are cu atât mai mari şanse să se strice. Parcă nu îmi mai convine dintr-o dată să văd că avem de peste 12 ori mai multe legi decât italienii şi, astăzi când ştiu că avem peste 100.000 de legi, hotărari de guvern, ordonanţe, coduri etc. parcă mă apucă ameţeala. Faceţi calculul fraţilor, că, dacă ar fi să citiţi, nu să învăţaţi doar două legi pe zi, ceea ce vă spun eu că nu reuşiţi, dar şi sambăta şi duminica, tot vă trebuiesc 137 de ani. Da, aţi citit bine, UNA SUTĂ TREI ZECI ŞI ŞAPTE, respectiv dacă mai adăugaţi şi cei şapte ani de acasă, că doar n-o să citiţi cu suzeta în gură se fac  144 de ani. Uite aşa creşte speranţa noastră de viaţă…

          Dar să revin: problema cu legea noastră la care am făcut mai adineori referire este că nu ne spune nimic despre cum ar trebui să fie culorile în cazul în care drapelul este arborat de sus până jos pe o instituţie, să spunem pe Casa Poporului sau pe Guvern.
Simţiţi? Bine o să spună unii, pe vericală, alţii, la fel de îndreptăţiţi vor spune pe orizontală. Şi asta doar pentru că, în loc să facem o lege bună şi completă, acum vom mai avea nevoie de o alta care s-o completeze pe aceata.
Nu atât de mult mă sperie faptul că, ai noştrii (ca brazii 🙂 ) ne cresc speranţa de viaţă cu o nouă lege, cât mă sperie faptul că, măcar de simbolurile naţionale am fi putut avea grijă dintr-un început. Apropos, domnilor, dacă tot veţi veni cu completări, nu uitaţi de fanioanele oficiale, de catarge, etc, etc.

 

 

 

 

de George Topârceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frăţioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi frez
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbindu-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urmă, tot nu scap,
– Ne găteşte de paradă,
– Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce ruşine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omlet’!
– Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru…
– Şi eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

picture-0453picture-031picture-019picture-039picture-034

picture-029

picture-010


Blog Stats

  • 46,379 hits
BlogRank
Aprilie 2009
L M M M V S D
« Mar   Mai »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori