Blogul lui George Bălan

Posts Tagged ‘română

Anunțuri

N-am nici o cădere de a scrie despre Constantin Brâncuşi. Doar că simt nevoia să mă restructurez, să-mi revăd principiile care-mi stau la baza gândirii.

Cred că nu doar pe mine m-a frapat infinitul… Mi-aduc bine aminte că, prima dată când am auzit de el, n-am avut linişte vreo două zile că numa’ nu înţelegeam cum adică nu se termină. Mai apoi ne-am împrietenit. Îi mai trimiteam o limită, ba încă una, şi asta uneori chiar de mai multe ori pe zi şi nu se supăra, fiindcă asta era treaba lui să tacă :). Din când în când îmi arăta că nu mă pot juca oricum cu el căci are şi el personalitate, dar parcă trecusem într-o relaţie mult mai amicală şi ştiam că, în final, tot el, Infinitul, are să mi se explice.

Coloana infinită” a lui Brâncuşi a fost realizată în 1937 şi este închinată tuturor celor căzuţi în Primul Război Mondial. În anul 1918 când apare prima versiune a unei coloane expuse, intitulată „Proiect arhitectural”, Brâncuşi avea cu puţin sub vârsta de apogeu a Mântuitorului, adică treizeci şi doi de ani. Probabil fusese puternic marcat de ceea ce văzuse în timpul războiului de s-a simţit nevoit să reia tema la care mai muncise şi în 1909. Precis că şi atunci  îl marcase Răscoala ţărănească din 1907, care a atins un maxim în Oltenia, unde represiunea a fost deosebit de feroce. Atunci Armata română a deschis focul asupra ţăranilor, aşa că, în final s-au înregistrat peste 11.000 de ţărani morţi şi alţi 10.000 arestaţi…


Poate că merită subliniat faptul că în cimitirele româneşti sunt foarte deşi stâlpii care sunt înfipţi la căpătaiul mormintelor şi că, aceeaşi stâlpi reprezintă motivul „Coloanei infinite”. Abia acum putem spune că pentru Brâncuşi motivul este românul, care, indiferent prin câte primejdii a trecut, s-a adunat în „câtă frunză, câtă iarbă”, şi-a cinstit cu o cruce înaintaşul şi s-a autogenerat. Brâncuşi pricepe bine această temă a regenerării, el însuşi revenind chiar în aceeastă operă la acelaşi motiv pe care îi reproduce la nesfârşit. Doar că abia acum intervine genialitatea lui Brâncuşi c
ând, infinitul lui material se termină şi ne lasă pe noi să-l recompunem, la neşfârşit. Brâncuşi se recheamă, el pe el, atunci când reface „Domnişoara Pogany”, când, reface de câteva ori „Pasărea măiastră”, când schimbă doar materialul şi căteva linii, când trece de la alb spre negru, de la marmură şi piatră la oţel şi alamă.
Dacă „Pasărea măiastră” este nimeni alta decât cea care-l însoţea pe Făt-Frumos, un personaj legendar din basmele populare româneşti, „Himera”, o sculptură în lemn tot din 1918, frapează prin ochii uriaşi, la fel cu cei ai Domnişoarei Poagany, dar şi prin faptul că, această sculptură aduce spargerea volumului închis şi folosirea lui, în spiritul lui Buddha, ca generator de energie, de noi universuri. Măiastra nu face decât să-l ajute pe Făt-Frumos să-şi găsească iubita, să-i genereze speranţa împlinirii unui vis de dragoste, de reproducere a unui alt Făt-Frumos şi ciclul parcă se reia ajungand iarăşi la „Coloana infinită” a cărei denumire iniţială a fost „Coloana recunoştinţei fără sfârşit”.
Doar ţăranul român Brâncuşi, căruia i s-a predestinat numele de la brânca-i cu care avea să intre în Istoria omenirii, putea să fie atât de recunoscător celor care s-au jerfit pentru un pic mai bine că s-a împovărat să le construiască o Coloană a recunoştinţei fără de sfârşit, pe care chiar el o vedea ca fiind „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”.


„Daţi-mi un punct de spijin şi voi muta Pământul” se aude şi astăzi rugămintea lui Arhimede, doar că Brâncuşi nu se roagă de nimeni şi-şi construieşte toate intrumentele de care are nevoie să se joace cu Universul. Şi-o ia de la „Primul ţipăt”,

Nou născut

Nou născut

pe care nu putea să nu-l duplice, atât în marmură cât şi în bronz, prevestind parcă, cu mult timp înainte, că va urma un Gheorghe Zamfir, care ştie să „ţipe” de se cutremură Universul. Ce dacă n-a mai avut nevoie în ultima variantă decât de gură şi ce dacă întreaga sculptură aduce mai degrabă a un ou primordial, la o viitoare Geneză şi dacă vreţi la un nou Univers. Creatorul de universuri, Brâncuşi, avea să ne prevestească de apropierea unui alt geniu, Albert Einstein, pe care Brâncuşi l-a desemnat să-i scrie ecuaţiile Univerurilor pe care el tocmai le crease.


Brâncuşi nu uită să se autogenereze nici când reia de trei ori „Supliciu”, de cinci ori „Cap de copil dormind” şi de neştiute ori „Rugăciunea”. Încă o dată, Brâncuşi se contopeşte prin „Rugăciune” cu perpetua transformare a materiei în energie, uitându-se pe sine de multe ori doar în forma nematerială, în lumea îngerilor care s-au perindat pe Pămant, doar pentru a ne lăsa nouă o lecţie despre rolul nostru în ceea ce pricepem noi că se cheamă Univers.


Brâncuşi, asemeni unui scamator, a învins nu o dată în opera sa gravitaţia, a făcut să dispară limitele şi ne-a dat şansa să-l moştenim.
Evident că, cei care erau în 1951 la conducerea politică a Republicii Populare Române, n-aveau cum să priceapă nici arta nici oferta testamentară pe care i-o făcuse poporului român
Brâncuşi de a-i lăsa operele sale din atelierul său din Impasse  Ronsin şi, ca atare, artistul îşi depune atunci paşaportul românesc şi cere cetăţenia franceză pe care o obţine în 1952.


Priviţi „Coloana infinită” de aproape şi de departe, priviţi-o de sus şi rotiţi-vă deasupra ei, doar aveţi aripi… şi vă puteţi opri direct pe un trunchi de piramidă pe care vi-l puteţi alege, fiindcă fiecare român are căte unul, şi fiecare francez, şi fiecare Om şi fiecare Univers şi fiecare spirit…
La fiecare cioplitură, Brâncuşi are în faţă imaginea întregului pe care vrea să-l creeze şi, lovitură după lovitură, sunet după sunet, toacă după toacă, strigăt după strigăt, clopot după clopot, rugăciune după rugăciune, Brâncuşi face să apară ca dintr-un joben, din neant realul. El face să apară acolo unde nu există nimic realul înveşm
ântat în artă şi ne-nvaţă, cu doar această „Coloană nesfârşită a recunoştinţei” cum se poate lega realul de imaginar.


La fiecare strângere de mână să vă gândiţi că l-aţi putea întâlni pe Brâncuşi, că puteţi recreea prietenia, că existaţi dintr-o prietenie ce se confundă cu dragostea, la fel de albastră ca ochii lui Nichita Stănescu, imenşi ca întreg cerul.

Brancusi

Venim dinspre Cluj-Napoca, şi-s oarecum fericit că nu am zăbovit prea mult, că nu trebuie să revenim la două săptămâni ca până acum ci doar peste o lună şi că…
Cine ştie cum cunduc poate este convins că niciodată n-o să iau vreo amendă pentru radar, mai cu seamă că drumul acesta e înţesat cu o puzderie de radare fixe. Acum, la drept vorbind am luat o amendă în Ungaria pentru că depăşisem viteza de terizeci de kilometrii pe oră 🙂 .  N-am plătit-o, staţi liniştiţi (că mi-e cu atât mai greu să dau banu’ unui stat străin), ci am preferat să mă judec cu ei. Culmea-i că i-am şi cîştigat pe jumătate, acolo, acasă la ei (doar şi de asta există Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Dar nu despre asta vroiam acum să vă povestesc, că uite, tocmai mă trage pe dreapta unul dintr-ai noştrii.

 
Imposibil!
Sunt sub viteza maximă admisă cu aproximativ zece kilometrii pe oră. Mă uit în oglinda retrovizoare să văd dacă nu cumva pe ăla ar vrea să-l opreacă, dar, ghinion: nu-i nimeni. Politicos agentul mi se prezintă, îmi cere actele şi-mi spune că am fost oprit pentru că nu am farurile aprinse. Am mai luat şi altă dată cincisute de mii pentru aceeaşi treabă, aşa că, are de ce să se supere nevastă-mea pe mine. Bine, de data asta nu este cu noi, aş putea  face să nu-i spun, dar, totuşi, cum de n-am observat că n-am farurile aprinse?
Foarte simplu, că ziua în amiaza mare, fie că ai farurile aprinse fie că nu le ai drumul este tot la fel de iluminat aşa că…
Sunt invitat să rămân la maşina, aştept ca răpus de amabilitatea şi profesionalismul celui care pleacă cu actele mele şi încerc să mă consolez că nu voi pierde o avere. Doar că, ce văd pe E60, tocmai dă să mă depăşească o căruţă. Fără faruri, evident! Mă trag mai în faţă s-o pot fotografia cu telefonul mobil, între timp se dă jos din maşina Poliţiei celălalt agent, şi căruţa, care credeam că va merge spre Huedin, o ia prin parcare, pe lângă maşina de Poliţie, exact pe lângă cel care-mi completează procesul verbal.
Apăs pe tastele telefonului dar neîndemânatic cum sunt nu reuşesc decât să-l impresionez pe cel de-al doilea agent care după ce mă vede cu telefonul în mână dă o tură prin parcare şi se urcă din nou în maşina de Poliţie. În sfârsit, după ce îmi trag singur muştruluiala că nici măcar o poză nu sunt în stare să o fac la timp atunci când se impune încerc să par cât mai relaxat în fata fiului meu, care mă citeşte oricum ca pe o carte deschisă şi căruia nu-i pot ascunde niciodată nimic. Uneori am sentimentul că suntem tata şi copilul, decât că eu par să fiu copilul şi el e tatăl. De aici şi vorba ceea, cred, „vai de părinţii care nu ascultă de copii!”…
Agentul de circulaţie îmi întinde proceul verbal, îmi explică cum că am luat doar avertisment şi mi se vor lua două puncte şi mă întreabă ţinând strâns procesul verbal dacă am înţeles că e doar avertisment şi dacă am înţeles că… nu am obiecţii. N-aşteaptă să-i răspund şi scrie în dreptul rubricii de obiectii ca „NU SUNT”. Îi spun totuşi că nici el n-a fost corect că nu l-a oprit şi pe ăla cu căruţa, el îmi atrage atenţia că obiecţiile se refereau la acel proces verbal şi că el era ocupat cu scrisul, eu îi spun de cele două puncte, el ţine strâns în continuare procesul verbal, întind mâna să-l semnez, mi-l dă peste geam şi-mi dau drumul şi-i scriu după „NU SUNT”:
„Poliţistul n-a fost corect fiindcă n-a oprit o căruţă care circula fără faruri pe E60…”
Omul se frustează mai rău decât mine şi-mi spune că data viitoare va da amendă.
Fiu-meu mă întreabă dacă îmi convine că data viitoare o să mă amendeze şi-l linistesc că până acum, deşi am trecut de vreo patru ori prin acea localitate în ultima lună nu ne-am întâlnit niciodată şi că s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată în viaţă şi că o să-l amendeze probabil pe următorul care va circula fără farurile aprinse.

Vă întreb şi eu ceva: să presupunem că aveţi un cântar care nu măsoara bine. Ei, credeţi că putem să luăm în considerare acele măsuratori făcute cu acel cântar dacă cineva invocă acest fapt sau prima data vom cere să se facă o verificare metrologică a cântarului şi abia după aceea vom hotarî dacă putem sau nu accepta respectivele măsurători.

Să presupunem ca un agent de circulaţie este în stare de ebrietate, sau mai bine spus usor „parfumat”. Putem atunci să reţinem ceeea ce spune acest agent de circulatie dacă avem proba că atunci când el a făcut procesul verbal era abţiguit?

Dar dacă un judecător este bolnav cu nervii? Credeţi că mai putem să-l lăsăm să judece? Dar dacă un judecător aflăm că este incorect şi este implicat în acte de corupţie, putem să acceptăm judecata lui?

Ei bine, acel poliţist tocmai am aflat că tocmai nu a fost corect şi că aplică discreţionar legea. Trebuie să-i accept procesul verbal sau ar trebui să-l contest?

Aţi putea întreba, desigur, ce vrea tipul ăsta, mai cu seamă că nu i se cere să plătească nici un ban. Ei bine, am să vă mai dau un scurt exemplu: deunăzi stau de vorba cu O. Băiatul ăsta este ofiţer de credite, aşa că… Îmi spune că fusese în urmă cu vreo două luni la Băile Felix şi că a fost amendat că nu ştiu unde i-a fost parcată maşina. Că a fost în Felix recunoaşte şi el, doar că băiatul nu şi-a găsit nici o amendă pe parpriz. Somaţii, îl dau în judecată ăia…. Şi sigur că O. al meu se inervează, mai cu seamă că nu semnase nici un proces verbal şi mai cu seama că nu găsise nici o amendă, respectiv pentru că nu-i omul care să nu plătească atunci când greşeşte. Despre asta-i vorba, fraţilor, despre drepturile noastre şi despre instituţia contestaţiei, dacă pot să-i spun aşa. Dacă trebuie să înghiţim tot, pe nemestecate, aşa cum ni se serveşte şi cum li s-a servit părinţilor noştrii COMUNISMUL sau dacă e bine să mai şi gândim… Despre PROCEDURI este vorba până la urmă, fiindcă nu contează dacă ai câştigat un proces pe baza procedurilor sau dacă l-ai pierdut (tu cu dreptatea în mâna) doar din cauza procedurilor. Dar ce, Poliţia română n-are voie să piardă pe bază de proceduri?
Daţi-mi voie să vă mai întreb încă o dată:  să contest procesul verbal? Voi cum aţi face?  Nu uitaţi că vă aştept la începutul articolului să votaţi.

 


Blog Stats

  • 46,626 hits
BlogRank
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Mai    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori