Blogul lui George Bălan

Archive for the ‘România de cumpărat’ Category

Ciocanitoare

Reclame
Etichete:

Picture 014

COMUNICAT PRESA MODEL

Etichete: , , ,

N-am nici o cădere de a scrie despre Constantin Brâncuşi. Doar că simt nevoia să mă restructurez, să-mi revăd principiile care-mi stau la baza gândirii.

Cred că nu doar pe mine m-a frapat infinitul… Mi-aduc bine aminte că, prima dată când am auzit de el, n-am avut linişte vreo două zile că numa’ nu înţelegeam cum adică nu se termină. Mai apoi ne-am împrietenit. Îi mai trimiteam o limită, ba încă una, şi asta uneori chiar de mai multe ori pe zi şi nu se supăra, fiindcă asta era treaba lui să tacă :). Din când în când îmi arăta că nu mă pot juca oricum cu el căci are şi el personalitate, dar parcă trecusem într-o relaţie mult mai amicală şi ştiam că, în final, tot el, Infinitul, are să mi se explice.

Coloana infinită” a lui Brâncuşi a fost realizată în 1937 şi este închinată tuturor celor căzuţi în Primul Război Mondial. În anul 1918 când apare prima versiune a unei coloane expuse, intitulată „Proiect arhitectural”, Brâncuşi avea cu puţin sub vârsta de apogeu a Mântuitorului, adică treizeci şi doi de ani. Probabil fusese puternic marcat de ceea ce văzuse în timpul războiului de s-a simţit nevoit să reia tema la care mai muncise şi în 1909. Precis că şi atunci  îl marcase Răscoala ţărănească din 1907, care a atins un maxim în Oltenia, unde represiunea a fost deosebit de feroce. Atunci Armata română a deschis focul asupra ţăranilor, aşa că, în final s-au înregistrat peste 11.000 de ţărani morţi şi alţi 10.000 arestaţi…


Poate că merită subliniat faptul că în cimitirele româneşti sunt foarte deşi stâlpii care sunt înfipţi la căpătaiul mormintelor şi că, aceeaşi stâlpi reprezintă motivul „Coloanei infinite”. Abia acum putem spune că pentru Brâncuşi motivul este românul, care, indiferent prin câte primejdii a trecut, s-a adunat în „câtă frunză, câtă iarbă”, şi-a cinstit cu o cruce înaintaşul şi s-a autogenerat. Brâncuşi pricepe bine această temă a regenerării, el însuşi revenind chiar în aceeastă operă la acelaşi motiv pe care îi reproduce la nesfârşit. Doar că abia acum intervine genialitatea lui Brâncuşi c
ând, infinitul lui material se termină şi ne lasă pe noi să-l recompunem, la neşfârşit. Brâncuşi se recheamă, el pe el, atunci când reface „Domnişoara Pogany”, când, reface de câteva ori „Pasărea măiastră”, când schimbă doar materialul şi căteva linii, când trece de la alb spre negru, de la marmură şi piatră la oţel şi alamă.
Dacă „Pasărea măiastră” este nimeni alta decât cea care-l însoţea pe Făt-Frumos, un personaj legendar din basmele populare româneşti, „Himera”, o sculptură în lemn tot din 1918, frapează prin ochii uriaşi, la fel cu cei ai Domnişoarei Poagany, dar şi prin faptul că, această sculptură aduce spargerea volumului închis şi folosirea lui, în spiritul lui Buddha, ca generator de energie, de noi universuri. Măiastra nu face decât să-l ajute pe Făt-Frumos să-şi găsească iubita, să-i genereze speranţa împlinirii unui vis de dragoste, de reproducere a unui alt Făt-Frumos şi ciclul parcă se reia ajungand iarăşi la „Coloana infinită” a cărei denumire iniţială a fost „Coloana recunoştinţei fără sfârşit”.
Doar ţăranul român Brâncuşi, căruia i s-a predestinat numele de la brânca-i cu care avea să intre în Istoria omenirii, putea să fie atât de recunoscător celor care s-au jerfit pentru un pic mai bine că s-a împovărat să le construiască o Coloană a recunoştinţei fără de sfârşit, pe care chiar el o vedea ca fiind „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”.


„Daţi-mi un punct de spijin şi voi muta Pământul” se aude şi astăzi rugămintea lui Arhimede, doar că Brâncuşi nu se roagă de nimeni şi-şi construieşte toate intrumentele de care are nevoie să se joace cu Universul. Şi-o ia de la „Primul ţipăt”,

Nou născut

Nou născut

pe care nu putea să nu-l duplice, atât în marmură cât şi în bronz, prevestind parcă, cu mult timp înainte, că va urma un Gheorghe Zamfir, care ştie să „ţipe” de se cutremură Universul. Ce dacă n-a mai avut nevoie în ultima variantă decât de gură şi ce dacă întreaga sculptură aduce mai degrabă a un ou primordial, la o viitoare Geneză şi dacă vreţi la un nou Univers. Creatorul de universuri, Brâncuşi, avea să ne prevestească de apropierea unui alt geniu, Albert Einstein, pe care Brâncuşi l-a desemnat să-i scrie ecuaţiile Univerurilor pe care el tocmai le crease.


Brâncuşi nu uită să se autogenereze nici când reia de trei ori „Supliciu”, de cinci ori „Cap de copil dormind” şi de neştiute ori „Rugăciunea”. Încă o dată, Brâncuşi se contopeşte prin „Rugăciune” cu perpetua transformare a materiei în energie, uitându-se pe sine de multe ori doar în forma nematerială, în lumea îngerilor care s-au perindat pe Pămant, doar pentru a ne lăsa nouă o lecţie despre rolul nostru în ceea ce pricepem noi că se cheamă Univers.


Brâncuşi, asemeni unui scamator, a învins nu o dată în opera sa gravitaţia, a făcut să dispară limitele şi ne-a dat şansa să-l moştenim.
Evident că, cei care erau în 1951 la conducerea politică a Republicii Populare Române, n-aveau cum să priceapă nici arta nici oferta testamentară pe care i-o făcuse poporului român
Brâncuşi de a-i lăsa operele sale din atelierul său din Impasse  Ronsin şi, ca atare, artistul îşi depune atunci paşaportul românesc şi cere cetăţenia franceză pe care o obţine în 1952.


Priviţi „Coloana infinită” de aproape şi de departe, priviţi-o de sus şi rotiţi-vă deasupra ei, doar aveţi aripi… şi vă puteţi opri direct pe un trunchi de piramidă pe care vi-l puteţi alege, fiindcă fiecare român are căte unul, şi fiecare francez, şi fiecare Om şi fiecare Univers şi fiecare spirit…
La fiecare cioplitură, Brâncuşi are în faţă imaginea întregului pe care vrea să-l creeze şi, lovitură după lovitură, sunet după sunet, toacă după toacă, strigăt după strigăt, clopot după clopot, rugăciune după rugăciune, Brâncuşi face să apară ca dintr-un joben, din neant realul. El face să apară acolo unde nu există nimic realul înveşm
ântat în artă şi ne-nvaţă, cu doar această „Coloană nesfârşită a recunoştinţei” cum se poate lega realul de imaginar.


La fiecare strângere de mână să vă gândiţi că l-aţi putea întâlni pe Brâncuşi, că puteţi recreea prietenia, că existaţi dintr-o prietenie ce se confundă cu dragostea, la fel de albastră ca ochii lui Nichita Stănescu, imenşi ca întreg cerul.

Brancusi

 picture-0223

Uşa magazinului s-a deschis abia pe jumătate. Parcă era cineva care nu vroia să intre. Când cineva apasă clanţa foarte rar se întâmplă să se răzgândească şi să nu mai intre. De data asta omul părea că se grăbeşte. Îi cere ceva Alinei, i se răspunde că nu avem şi-atunci mi se ciulesc urechile să văd ce ne mai lipseşte sau de nu cumva, datorită unei comunicări defectoase îl lăsăm pe client să plece fără să-i luăm banul. Dorea o casetă pentru camera video.

-Staţi aşa să mă gândesc de unde puteţi cumpăra îi rrăspund şi în final, după ce scotocesc o ţâră prin sertarele minţii mă trezesc că ar trebui să găseacă la „Crişul”. Nu-i spune nimic omului acest nume aşa încât trag concluzia că nu-i de pe aici. Atunci îi spun să încerce la două uşi mai încolo că cine ştie, poate are noroc… Îşi ia la revedere şi, după ce mai face vreo câţiva paşi se întoarce şi-mi lasă o invitaţie la un concert rock, poate mulţumit de încercarea mea de a-l ajuta... Spre ruşinea mea, nu ştiam nimic de această trupă. Parcă vag o dată sau de două ori auzisem acet nume, dar…

Invitaţia era pentru două persoane. Foarte bine, mă gândesc, Alina îşi poate lua prietenul, că sunt tineri şi fără nici o cheltuială au un program în seara asta. Doar că Alina refuză. Atunci îl sun pe fiumeu, mă refuză şi el, pe Alin Cristea care-mi spune că merge la concertul de la filarmonică. Azi vine un vioncelist foarte renumit. Mai sun pe puţin încă vreo opt peroane, dar ba aveau pregătire pentru olimpiadă, ba aveau de învăţat, ba una, ba alta.

Bălane, mi-am zis, se pare că tu trebuie să te duci şi nimeni altul. Nu mai tot da telefoane ci du-te! Mă-ntreb dacă la patruzeci şi trei de ani nu sunt prea bătrân pentru concertul rock, mă consoloz că s-ar putea să nu fiu, îmi iau aparatul de fotografiat şi haida-hai.

Mă întâlnesc cu domnul care-mi dăduse invitaţia şi-l întreb dacă am voie să fotografiez. Atunci mă pune în legfătură cu Florin Grigoraş, un tip cu plete cernite de vreme. Îi spun că vreu să-i fac câteva fotografii, e de acord omul şi mă aşez în sală lângă tineret. Mulţi liceeni, studenţi, câţiva actori de la teatrul Arcadia, ziarăşti şi alţi câţiva, poate mai bătrini decât mine, rămaşi vesnic îndrăgostiţi de  muzica rock.

Aveam să aflu după concert că Florin Grigoraş este avocat. Omul e foarte inteligent. Pe măsura ce mai cântau un cântec începeam să-mi reproşez că nu-i cunoscusem până acum. I-am văzut pe scenă atât de fericiţi că le ieşiseră cântecele încât m-aş duce şi mâine la concertul lor doar pentru a mă infuza cu acea stare de beatitudine. Nu mimau fericirea ci chiar erau fericiţi.

Are Florin Grigoraş darul povestitorului, că, am stat cu urechile ciulite să-i ascult fiecare cuvinţel şi nu-mi venea să cred că n-am auzit de ei. Oameni buni, credeti-mă, dacă tipii aştia erau în SUA, erau de talia lui Police sau ACDC. Am avut încă o dată sentimentul că suntem foarte bogaţi şi că avem resurse nebănuite să traversăm orice criză a lui Peşte. Florin cântă la chitară bas, la clape este Mihaela Grigoraş, Lucian Fabro la baterie şi Florin Demea la chitară solo. L-au avut invitat special pe Cosmin Cruţiu din Sibiu, o voce care se integrează excelent în această trupă. Dacă şi-au cântat propriile poveşti de dragoste nu ştiu, cert este că acum mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr şi îmi promit să nu-i ratez la nici un concert. Aveam să aflu că sunt în cea de-a şaptesprăzecea zi de concerte-maraton, după Bucureşti, Cluj Napoca, Iaşi, Alba Iulia, Târgu Mureş, etc. că mâine urmează Arad, apoi Timişoara şi Constanţa.

După ce i-au adus un omagiu celui mai faimos chitarist, Jimi Hendrix cu piesa „Mr. Jimmy”,  mai faimos chiar şi decât Vivi Repciuc (un cunoscut chiatarist orădean), Florin ni l-a prezentat pe Cosmin ca fiind un veşnic îndrăgostit, care, de fiecare dată îşi duce noua iubită în Tunisia. Doar că acum urmează să se însoare şi viitoarea soţie i-a cerut s-o ducă la Los Angeles.

-Ba nu, în Egipt! îl corecteză Cosmin.

-Şi ce-ai să faci acolo, o laşi pe o cămilă? îi replică Florin.

Dacă ar fi să ne luăm după Youtube, se pare că piesa lor cea mai cerută  ar fi „Mr. Jimmy” sau „Regele şoselei”, o piesă pentru toţi cei care iubesc berea, femeiale blonde, motocicletele, viteza şi hainele de piele.. Mie mi-a plăcut un blues superb: „Plouă la Woodstock„, o piesă scrisă pe când Florin asculta, ca noi ceilalţi, Europa Liberă, doar singuri.

Nu pot decât săţi spun RIFF, dragă, decât

„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt…

iar vouă să faceţi un salt pe pagina lor:

http://www.riff-grup.ro/

 

George

 

 picture-0041

 picture-0021

 

 picture-024

 picture-0262

  

 

 

 
 
 
 
 
 
 

 

 


Blog Stats

  • 49.755 hits
BlogRank
mai 2019
L M M J V S D
« nov.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

PROMO







Social

Social

Reclame