Blogul lui George Bălan

Are matematica o muzică?

Posted on: 01/01/2010

Mandelbrot

60 Răspunsuri to "Are matematica o muzică?"

Mergând pe linia lui Whithead, care spunea că toată istoria culturii este o notă de subsol la oricare dintre dialogurile platoniciene, voi aserta că Teoria Fractală o găseşti în oricare din cele patru postulate ale anticului Zenon din Elea.

Titlul tău ar necesita însă nuanţări.
„are” sau „este”?
„matematica o muzică” sau „muzica o matematică”?

Pentru cei ce nu ştiu, să asertăm că oricâtă „reciprocă valabilă” am invoca aci, singură „dialectica unilaterală” poate mărturisi despre om, zei sau istorie (de ce am scris „om” şi „istorie” la singular iar „zei” la plural?).
Dar trebuie spus, nu din vârful buzelor: Muzica şi Gymnastica, spre a ne exprima cu vechii greci, nu se aprofundează prin „internet”.
Al tău, cu prietenie, Florian

Fără a fi prea aspru cu matematicienii, mai cu seamă că şi eu sunt de formaţie mai apropiat de ei, cred că este mult mai uşor pentru un muzician să simtă rigorile matematice din muzică decat îi este unui om al cifrelor să simtă muzica din matematică. De-aş fi spus „este” muzicienii şi matematicienii ar fi fost pe picior de egalitate şi, evident, propoziţia directă, dar şi reciproca ar fi fost adevărate. Am preferat să-i pun pe muzicieni mai presus şi asta doar pentru că ei au acceptat apriori matematica muzicii. Să înţeleg că d-voatră ca muzician şi compozitor pledaţi pentru egalitate?
Pentru cei care încă nu au intuit, polemica o port cu d-l Florian Chelu.
Sunt foarte onorat, maestre, de vizita domniei voastre şi de răgazul pe care l-aţi găsit pentru a lăsa un semn. Şi nu în ultimul rand felicitări Dinei!pentru blog. (www.alexandinachelu.wordpress.com)

Spre a ne prevala de orice responsabilitate vom aminti o vorbă de excepţie: „de la musique avant toutes choses.”

Materia este definită, prin excelenţă, ca (o) mişcare, şi pentru că orice sunet este definit ca rezultat al unei mişcări, deducem că la început (en arche, dintru/întru început) a fost muzica. Sau cu „akasa”, acest ciudat „operator ontologic” al gândirii indiene: este „condiţia prealabilă a oricărei existenţe.”
Am pomenit de „unilaterala dialectică”, tocmai pentru că şi Platon spune: 1+1=2, dar care dintre cei doi unu devine unu şi care devine doi?
Într-un manual de logică era am citit un silogism:
Românul s-a născut poet,
Gheorghe este român,
Deci Gheorghe este poet.
Aşa că trecând peste faptul că toţi cântă, matematica este muzică.
Mircea Florian, un cugetător de excepţie cam prea puţin cunoscut, studiat sau preţuit, cu a sa „recesivitate ca structură a lumii”, spune că într-o dualiate întotdeauna termenul al doilea e mai puternic decât primul, şi amintesc aici doar dihotomia materie/spirit, căci el ne prezintă o paletă uriaşă cu asemeni relativi.

Florian

Credeti ca mergand pe Lună, în vid, unde mi-aş putea imagina că încercaţi să vă acordaţi chitara, credeţi că aţi reuşi? Răspunsul meu este nu, pentru că, de;i există materia, chitara, nu există mediul prin care să se propage sunetul, adică tot materie.
Cat despre dualitatea despre care vorbeşte Mircea Florian singura problemă pe care o întrevăd este că între cei doi termeni niciodată n-o să ştiu care este cu adevărat primul şi care este cel de-al doilea. Sigur că, dacă aş mai avea măcar un atribut, eventual timpul, mi-ar fi mai uşor să spun că, dintre cei doi gemeni acela s-a născut primul. Apropos, d-voastră sau d-l Lucian (fratele geamăn pentru cei care nu ştiu) v-aţi născut primul.
De aceea, maestre, răman cel puţin pentru moment, la „are”.
Dar parcă la început a fost cuvantul…

Iar mă inciţi. Vid sau neant? căci niciodată nu vei spune, în limba română, că lumea s-a ivit din vid, ci din neant.
Era, se pare, pare-se (părere) , totuşi un „ceva”, numit „nimic, vid, neant”, şi acest ceva a dat naştere la alt-„ceva”, poate cosmosul, care în greacă înseamnă podoabă, ordine, frumuseţe, perfecţiune, o procesualitate (ştiu ceva mai mult decât noi femeile, de vreme ce se duc la cosmetică), aşa că ideea de vid e caducă şi total neproductivă, o tautologie.
Poate de aceea au inventat indienii pe zero, cifră „sine qua non” pentru matematici, aşa cum „neantul”-ul este important pentru gândire şi istorie.
Kafka spune că Odiseu ştia că, în fapt, sirenele nu cântau, totul era o „tăcere de moarte”, aşa că a cerut să fie legat de catarg spre a asculta „vidul”, tăcerea absolută, şi l-a auzit aşa cum s-ar face auzită şi chitara mea.
Pentru dualitatea recesivistă a lui Mircea Florian am să-ţi dau un exemplu: totdeauna bărbatul, spiritul, dă femeii, materia, întâietate iar pentru gemenii Lucian şi Florian, eu sunt al doilea născut.
Faptul că rămâi „pentru moment la are” („are” este frate cu „a exista”, nu cu „a fi”), e şansa ta ca prin cunoaştere să ajungi la a fi. Ia întreabă-te: pământul e rotund sau „există” rotund?
Şi, în sfârşit, la început a fost sunetul, căci nu apuci să spui logos, la început scoţi sunetul „lo”, apoi un altul, „gos”, le împreunezi ca două sunete, „lo-gos” şi urmează Răs-gândirea”, aşadar re-gândirea lui „logos”, spre a da sens, ca Adam, noţiunii, lucrului.
Şi ar mai trebui să nu uităm restul care nu e tăcere: şi cuvântul era (de) la Zeu (theos) şi Zeul era Cuvântul.
Dar despre acestea toate, data v iitoare.
Al tău cu bucurie, Florian

Presimt că va fi o dispută îndelungată, dar sunt încrezător că ne ajunge o viaţă.
Trebuie să revin, întai de toate, la discuţia despre cei doi 1 despre care nu se stie care va deveni doi. Atunci cand cumparam din piata, pe masuratelea, un kilogram de mazăre nu contează care bob a făcut kilogramul, ba mai mult, de-a ajuns în cantar mai mult, n-o să te uiţi pe care bob să-l pui pe masă. Este ca şi cum ai spune căcei doi 1 sunt o catime a lui 2, etc. fără să aibă identitate. Nu acelaşi lucru se poate pune cand ai un Picasso şi un Rembrandt, nici chiar de+ar fi două opere ale lui Picasso. Ele nu mai sunt de acelaşi tip să le pot aduna. Nu mai sunt decat absolut intamplător deaceeaşi valoare. Fiecare este o individualitate car nu pote fi adunată. Sigur, nu mă refer la copii. Parcă nici în cazul ontelor lui Shakespeare n-aş avea voie să le adun…
Despre „vid”, fiind mai apropiat de matematicieni care fac distincţia între zero şi mulţimea vida, desigur, mi-e mai apropiat acest termen decat „neant”-ul. Aşadar mulţimea formată doar de zero are un element, dar mulţimea vidă este mulţimea fără nici un element.
Ca să fiu mai meticulos aş spune că la început a fot gandul, visul, ideea de a face ceva. Iar mai apoi cuvantul ca incantatie si cantec.
Despre Pămant as spune ca da, daca ma uit suficient de departe la el atunci este rotund, adică are proprietatea de a fi rotund.
Si asta doar daca mă uit suficient de departe la el, dar totuşi nu prea departe ca s-ar putea să nu mai văd decat un punct…
Poate nu ştiţi, dar Mandelbrot a ajuns să descopere fractalii chiar uitandu+se la tărmul Marii Britanii la început de departe iar apoi din ce în ce mai aproape…
Răman încă la „are”, depinde cat de departe mă veţi duce să privesc🙂

Îmi place cum oscilezi între „vizibile şi invizibile”, între „cele ce sunt şi cele ce nu sunt”. Aceasta este cearta universaliilor pe care o hotărăşte, îi pune hotare, Porfirius în a sa inestimabilă Isagogă.
Virgil Stancovici are o lucrare intitulată „Ideea de număr”, ar merita să o citeşti numai şi numai ca să concluzionezi că titlul e singurul rezultat notabil al autorului, însă prin şansa cititorului de a fi rătăcit pe la Platon.
Aşa e cu cei doi unu ai lui Platon, el se îndură pentru oricare dintre aceste entităţi abstracte, aşa cum o mamă ideală (iarăşi ideea, eidos-ul, de la theomai, a vedea – dar cu ce ochi vedem abstractele?) nu face distinţie între copii ei.
Relativ la bobul tău de mazăre, îţi amintesc de adolescentul lui Tarkovski din „Andrei Rubliov”, în căutarea lutului necesar făuririi clopotului.
M-aş opri însă la chestiune lui „are” şi „este”. Fericitul Augustin, afirma că totul stă în a fi, a şti şi a voi. Evident, reciproca pitagoreică a funcţionat şi aci. Nu eşti, spre a şti şi a voi, ci taman invers sensul ni se poate revela: abia voind şi cunoscând, eşti. Te-ai rezumat la rotunjimea pământului, în timp ce eu mă refeream la functorul „este”, deosebindu-l de „există”. Asta s-ar numi ontologie.
Deosebirea dintre noţiunile neant şi vid ar fi că prima îţi dă o deschidere prin închiderea ei, ai o nemărginire la îndemână, o şansă, aşadar un sens, o rostuire. Măcar neantul ar semăna cu mulţimea cu elemente zero. Repet, vidul e neproductiv…
Dar mai bine te voi provoca, o să-ţi dau un ciudat exemplu de productivitate şi curaj, întrebându-te: „ce este omul, Doamne, ca să-l iei în seamă?”
Acum să te văd, poţi în-frunta?
Pe curând, Florian

…”îţi dă o deschidere prin închiderea ei”…
Ce frumos sună! Imediat gandul îmi sare la banda lui Moebius, o banda cu o singură faţă. Ce minunată este matematica dacă te provoacă Florian Chelu…

Revin, fiindcă între timp am tras o fugă pînă la Zalău. Apropos de tanărul lui Tarkovski :
„ La sfârşitul filmului dvs, plouă pe icoanele lui Rubliov. Voiaţi să spuneţi prin asta că şi acum, ca şi în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorţii?” întreba primul secretar de partid al Moscovei.

La invitaţia primită pentru intrarea în competiţia de la Cannes, autorităţile au răspuns negativ. Mai mult, au pus chiar problema distrugerii filmului.

(http://funiesisapun.blogspot.com/2009/06/andrei-rubliov.html)

Venind spre Oradea mă gandeam că n-are rost să mă refer la Brancuşi sau Eliade ca romanul… cand ei sunt universali… Eu pot fi roman şi vecinul Ianoş, dar Brancuşi este Brancuşi şi ajunge. La fel cu Picasso. Nu ne mai interesează naţia. La fel cu operele de artă universale. Este suficient să le rostesc şi să ştie toată lumea autorul etc. De aceea romanul este pentru mine bobul de mazăre, dar cand spun Eminescu spun geniu, spun Einstein, spun simbol, spun limbă, slovă, incantaţie, Cuvant, vibraţie, muzică, lumină
Despre Fericitul Augustin parcă+mi amintesc că numele lui se leagă de apariţia cruciadelor şi a Inchiziţiei… Se mai miră, încă, unii că noi l-am canonizat pe Ştefan cel Mare. Ei lor au voie ai noştrii nu…
În altă ordine de idei, cand spun „o mamă are doi copii” le dau voie ca fiecare dintre ei să fie mai buni sau mai răi decat mama care i-a născut, dar dacă spun omul este om parcă am oprit şansa unei schimbări, fie ea şi proastă. Dar cine ştie ce ştie binele şi răul?

Râurel, dragă, Augustin este cu peste 1000 de ani înainte de cruciade şi inchiziţii!!!
Chestiunea cu închiderile care (se) deschid şi viceversa, îi aparţine lui Noica, însă aş dori sa-mi raspunzi, să înfrunţi, măcar sintagma biblică, din cartea lui Iov: „ce este omul, Doamne, ca să te gândeşti la el?”

Chiar deacă Augustin a fost înainte cu 1000 de ani înaintea inchiyiţiei ideile lui au dus în cele din urmă la apariţia acesteia…
,,Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos, misionari şi civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creştinarea şi organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influenţa lor nu este numai spirituală ci şi politică. Datorită lor şi urmaşilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acţiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetăţii lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane şi germanice se îmbină armonios cu cele creştine. Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înţelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea, faptele au o importanţă deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi misionar totodată. N-am putea înţelege istoria evului mediu occidental catolic”

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona)

Blaga spunea ceva similar cu închiderile şi deschiderile şi anume:
cu cat universul cunoa;terii devine mai mare cu atat frontiera cu necunoscutul este mai mare sau cum mi-ar place sa spun, de ce ştiu mai mult de aceea ]mi dau seama că ştiu mai puţin.
Rvenind la cartea lui Iov. Înainte de toate v-aş mai ruga să+mi daţi un răgaz să amintesc că mult ne+a trebuit să trecem de la spaţiul cu dimensiuni la cel cu patru sau cu n dimensiuni. Întrebarea este însă cum ar arăta un spaţiul cu o dimensiune topologică fractţionare să yicem 3 1/2?
Nouă[, aici pe Pămant D-zeu ne-a dat Biblia şi ne+a spus că suntem făcuţi după asemănarea Sa, şi mai mult ni L+a trimis pe Iisus, fiul Lui D-zeu (că tot am vorbit de dualitate) să ne convingem de chipul Său. Asta nu înseamnă că, într+un alt univers în carere probabil dimensiunea ar fi să yicem 3 1/2 D+yeu nu a preferat să ia forma unei flori sau unui pom. Şi nimic nu L-ar fi impiedicat în universul respectiv să-i dea pomului conşti-nţă şi să-l izgonească din respectivul Eden fiindcă la atins pe un alt Adam…
Aşadar, rezumand, chitara d-voastră sună doar aici, fiindcă are mediul prin care s[ se propage, Adevărurile transmise nouă răman valabile în interiorul Universului acesta, dar asta nu excude existenţa unor alte Universuri, evntual anterioare sau postioare sau dacă vreţi chiar paralele, unde adevărurile pot fi similare sau nu. Cat de departe vreţi să mă duceţi? S-ar putea ca în final s[ nu mă mai văd nici pe mine…

,,Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos şi copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetăţii lui Dumnezeu>> (aceeaşi sursă)

M-a pus „drăc’şorul”, vreun daimon socratean, să-ţi scriu acel prim comentariu cu dorinţa de accentua că internetul e ca lăutaria în muzică, adică nu edifică prin comparaţie cu studiul de tip clasic. Chiar mă gândesc la generaţiile care nu vor cunoaşte scrisul de mână, caligrafia… (care e ca studiul gamelor în muzică) aşadar dresajul, disciplina, „formarea-in” (la nevoie trebuie să inventăm cuvinte, spune marele gânditorul din Stagira), deosebită de in-formare…
Întâmplarea face că am văzut ieri pe Viasat History TV un documentar cu supraveţuitori ai armate nipone din al doilea război mondial şi întrebat fiind un veteran dacă nu a fost o moarte inutilă sacrificiul fanatic al unor militari, el a spus că „nu merită” victimele un asemenea calificativ, adăugând: „atât am putut noi atunci”. Cam asta ar trebui să-ţi răspund la observaţiile tale relativ la primii scriitori creştini – şi să nu uităm că unii l-au acuzat pe Nietzsche pentru faptele hitleriste. Notă: „De civitate dei” este (aş spune şi nu neapărat) de citit, însă „De magistro” şi „Confessiones” trebuie re-citite, sunt de aprofundat.
La Blaga e de întârziat, acum însă voi mărturisi că prea puţini sunt cei ce pot aduce cuvânt despre opera sa, şi când o mai face câte unul, uită de „epistemologul” Blaga, chestiune esenţială pe care o poţi intui deja de la „Cultură şi cunoştinţă, teza lui de doctorat.
Asupra chestiunilor biblice, am să-ţi spun că nu există sintagma DumneZeu in Biblie, ci doar Zeu (theos) sau Kyrios (stăpân, domn), iar El spune: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră”, nu a Mea, şi tot la plural spune, alungând pe Adam şi Eva, spre a nu mânca şi din pomul veşniciei, căci ar ajunge „ca Noi”, (nu „ca Mine”) prin cunoaştere tocmai, pom din care cei doi mâncaseră deja.
Apoi spui că chitarea mea sună doar aci. În mediul nostru, total neprielnic culturii, nu se prea propagă sunetul meu. E un spaţiu „vid”? Vidat? Dar sunete mizerabile se aud puternic, strident chiar. Dar de ce, în medii (universuri) universitare, germane, italiene sau franceze, sonorităţile mele se ajung şi-s chiar admirate? Să nu-mi spună nimeni că la Ipoteşti nu s-a auzit de Eminescul meu, al Rock Filarmonicii orădene. Ei, dar prea muieţi ne sunt posmagii…
Mai sus, afirmam că „De civitate dei” este doar de citit, dar cu ultimele rânduri pe care le-ai scris, mă oblici să rectific: e de recitit. Voi nuanţa cu Noica: „istoria religiilor (a divinităţii, aş spune eu) este o istorie întoarsă a omului.”
Dar tot n-ai răspuns la „Ce este omul, Doamne,…” ?
Florian

P. S. Relativ la „pluralul” divinităţii, amintesc (şi) că Adam şi Eva aveau fraţi şi surori.

Dacă mă întrebaţi ce este omul nu ştiu, dar dacă nu mă întrebaţi ştiu🙂
Despre pluralul folosit cred mai degrabă că este vorba despre o exprimare corectă atunci cand este vorba despre Trinitate. Mai mult decat atat, deunazi am avut onoarea sa-l ascult pe Preasfintitul Sofronie, care cand vorbea despre sine, avand in vedere importanta funcţiei vorbea cu pluralul.

„… ca să te gandeşti la el?”

Este creaţie divină, motiv suficient pentru a se mai gandi la el.
Probabil că, aşa cum este pusă întrebarea, răspunsul este şi mai greu de dat, Dar dacă întrebarea ar fi început cu „cine”…
Altmiteri, de nu era omul… Cine-i compunea Ave Maria? Cine inventa matematica? Cine s-ar mai fi botezat? Cine l-ar fi trădat? Cine, în numele Domnului, ar fi pornit cruciadele?
La „ce” îmi răspunde parcă doar materia sau cel mult o conştiinţă.

Aştept, oricum, lecţia, ca odinioară. Apopos, în mintea mea lecţiile de chitară vor mai continua într-un viitor care-şi permite să ne mai aştepte🙂

La bună citire!

Rîurel

P.S.

„Are” balta peşte… Încă răman la „are”.

Noroc că, răsfoind internetul am dat peste cine credeţi?

Alexandrina Chelu

Esenţa Omului

Plecăm de la-nceputul învierii:
Filosofia nu-i decât o pată,
Ce ştearsă-n veci va fi, ori niciodată.
Plătim pentru cunoaşterea puterii.

Îţi plimbi adânc prin degete puterea,
Legând orice subiect de-a sa esenţă,
Uitând sau ignorând orice-aparenţă.
Eşti un Nimic, dar asta-ţi e averea…

Absent în Tot ce este Duh. Iar trupul,
Împrejmuit de-o palmă de durere,
Îşi caută în suflet disperare,

Păşind, trăgându-l înspre el, Pământul.
Doar jos, în adâncime, eşti Poetul,
Aici, afară, încă eşti doar Omul…

Mulţumesc Dina că mi-ai oferit un ajutor nesperat!

Azi e ziua lui Eminescu, astăzi este ziua manifestărilor artistice… aşa că te invit la spectacolul de la Casa de Cultură a Sindicatelor, orele 17, spre a viziona un spectacol ce are parte de prezenţa lui Ion Caramitru.
Totuşi, am să fac referire la faptul că ai dat dovadă de instinct dialectic cu prima propoziţie: de mă-ntrebi, nu ştiu, de nu mă-ntrebi, ştiu… aşa vorbeşte Socrate, Pascal ori Creangă. Însă tot Noica este cel mai „subtil”: s-ar putea să ştim totuşi ceva…
restul pe mâine.
Florian

Dar din dar se face rai, aşa că, înmulţesc şi eu invitaţia ta şi vă chem, prieteni, pe toţii să-i vedem şi să-i acsultăm pe aceşti doi mari artişti ai Romaniei. Abia aştept începutul!

Mulţumesc Dina,
Riurel

A venit momentul să-ţi spun unde ţinteam cu întrebarea din Iov. La o alta mai adâncă:
Ce este dumnezeu, Omule, ca să-l bagi în samă?
Acum mingea, cum se spune, e la tine…

Răspunsul meu este unul simplu: „dacă dragoste nu e nimic nu e!”

Probabil că, atunci cand scrieţi cu „O” Omul va referiţi la IIsus Hristos, Om şi D-zeu simultan.
Faptul că aţi reuşit să scrieţi cu literă mică numele lui D-zeu luaţi-o ca o smerenie infinită exact a Celui în faţa Căruia ar fi trebuit să fim mai smeriţi…

theism
a-theism
anti-theism
pros-theism
????????????????
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

As mai spune că a treia teză a lui Gorgias din Leontinoi trebuie sporită cu o a patra: poate avea loc totuşi comunicarea, ea însă necesită o mare mândrie de a înfrunta…

„Sfântul Pavel si Noica!
Precum un ascet în pustiurile Nitriei, luptând împotriva orgoliilor si a slavei desarte, care mor de tot doar când omul învie din moarte. Noica optase pentru smerenie:
Iata-l comentând “Treptele desavârsirii” din “Învataturile lui Neagoe Basarab”:
“Smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie. De aceea te si înalta: te face nadajduitor. Îti deschide portile unei lumi – alta decât cea parasita – în care te-ai putea afla cândva. Exista o lume care va sa vie. Vezi sa nu te prinda
nepregatit”. (Însemnari, Adsum).”

http://www.bjastrasibiu.ro/conferinte/antonie.plamadeala1.pdf

Nu ţi-ai greşit cumva menirea? Trebuia să te faci preot? ca bunicul tău… Un om care grijeşte (colo, colere, colui, cultum) de munca sa este o fiinţă sacră comparativ cu cei ce tot aduc în discuţie chestiunea religioasă.
Şi mai las-o, nu te mai s-peti, nu te s-păşi cu „s-merenia”, că mă vei s-minti, dar n-ai cum să mă s-pulberi şi mă s-pinteci, mă s-baţi şi mă s-fâşii, mă s-vânturi şi mă s-văpăieşti, întrucât nu am cum să mă s-cufund, ci mă faci să s-clipesc mai tare fără să te s-periu.
Noica. însă, nu merită comparat cu ucigaşul Saul, adică sfântul Paul din Tars, un biet agent electoral, spune Cioran, căci el vede un operator logic, dar mai subtil, în prefixul „s”, trimiţând la prepoziţia „ex”.
Aşa că s-o s-punem pe şleau,
dacă avem ceva de s-pus:
Ce este zeul, Omule, ca să merite să fiu s-merit întru el?
Eu, unul, biruit-am gândul, n-am fost prins nepregătit când sonetul muzical m-a vizitat.
Al tău s-merit, Florian

Se pare că te-am supărat cu ceva, de vreme ce de patru zile absentezi, sau poate ai constatat, întru un sfârşit, caducitatea internetului.
De ce îţi scriu înainte de a-mi da tu răspunsuri(le)? Poate pentru că are totuşi internetul o calitate: nevoia de celălalt, chiar şi când poţi sau chiar eşti „l-autre”, spre a-l aminti pe Rimbaud. Ei, dar cine poate (câţi?!) spune: je suis autre?
Voi reveni la titlul tău.
a) Mate-matica, etimologic vorbind, ar însemna „ştiinţa ştiinţelor”, „învăţătura învăţăturii”, „metoda metodelor”.
b) Muzica, tot etimologic, vine de la „muze”, şi ele erau nouă, fiecele Mnemosinei şi ale lui Zeus. Oricum, particulele „ma, me, mi, mo, mu”, aparţin, în limba greacă veche, spiritului.
Noica făcea mărturisire asupra perfecţiunii şi adevărului, aşa că aci s-ar înscrie matematica şi muzica.
Te aştept, Florian

Î.P.S. Antonie Plamadeala spunea despre naşul d-voatră:

„Noica avea chipul smereniei si chiar al Smereniei smereniei, spre a o împiedeca pe cea simpla sa fie orgoliu disimulat, pacatul cel mai cumplit al smeritilor.
[…]
Îl preocupa, întru devenire, desavârsirea, parca spre a raspunde acelui:
“Fiti desavârsiti!”. Calea, în afara de smerenie, o vedea în dragoste.”

S-a întamplat să simt acelaşi lucru cand am scris ce-am scris. S-a intamplat ca mai apoi Dina sa posteze cateva sonete minunate.

Riurel

Mircea Badea a vorbit astă seară despre „frica de divinitate”, nuanţând că oamenii pun pe seama lui Dumnezeu tragedia din Haiti. Evident, concluzia ar putea fi că-i „le mauvais demiurge”, chestiune pe care nimeni n-ar putea-o accepta. Însă, continuă Badea: Hitler, Stalin sau Pol Pot, au ucis în masă şi, forţând, spune că, plictisit de molime sau cutremure, Dumnezeu a trimis asemenea specimene pe lume, spre a-i face „planu-I”. Plusând, a adăugat că cei doi au fost consideraţi demenţi, lucru care e imposibil să-l pui în seama divinităţii, deşi în Biblie, El însuşi spune că e gelos şi nu de puţine ori calamităţile pricinuite de El sunt recunoscute.
Recunosc, mi-e greu să cred că Badea are lecturi în universul patristic şi nici că a citit Biblia („marele inchizitor”, însă, cred că da), dar nu am putut să nu admir logica demersului său.
Revenim…

Nu credeam că voi ajunge să discut vreodată pe acest blog despre Mircea Badea. Mărturisesc că, mulţi prieteni de-ai mei îl urmăresc cu atenţie şi pentru ei tot ce spune Mircea Badea este ca şi adevărat.L+am urmărit de cateva ori mai cu multă atenţie pentru că, tocmai n+am înţeles nici acum cum a reuşit să+i convingă pe amicii mei… Şi cred că este vorba de logică. În sfarşit ne-am apropiat de titlul meu.
Cu toate astea nu m-aş fi aşteptat niciodată ca Florian Chelu să apeleze la logica lui Mircea Badea. Preferam să rămană la propria-i logică…
Eu îl prefer pe Hrebenciuc cu flacăra violetă… De ce? Pentru că am văzut cum materialiştii, gen Ponta etc. nu simt decat ceea ce văd. Ce mă miră, însă, este că tocmai ei invocă timpul în care trăim, doar că n-au auzit, învăţat, citit de vreun efect Kirlian. tot ziceaţi d-voastră de cele văzute şi cele nevăzute. După logica lor energia nu există pentru că n-o văd, Dumnezeu nu există pentru că nu-l văd, etc.
Am şi eu o întrebare: am vazut-o pe Iuliana la o emisiune, astăzi, în reluare, unde mi s-a părut foarte apropiată de Biserica Betania, şi unde spunea ea povedania este altfel decat în Biserica Ortodoxă Romană. Este cumva acesta motivul pentru care sunteţi atat de înversunat împotriva celor sfinte?

Rîurel

Mă înciudează ceea ce spui, „logica lui Badea” sau „a lui Chelu”! Cum deschizi Metafizica ori Poetica ale lui Aristotel, vei afla din primele rânduri că toţi oamenii au înnăscut darul „logicii”, spre a folosi termenul nostru.
Ei, dar nu toţi gândesc logicul! Adică trebuie să ai şi o şi o aparte putere de desfăşurare a lui, să cunoşti note muzicale, aş zice, nu doar lăutăreală.
Şi încă ceva: Chelu are aptitudinea de a fi s-merit întru orice excepţie ce are şansa de a deveni regulă. Din păcate, restul e statistică… !
Ai lăsat nelămurite multe alte probleme pe care le-am ridicat de când am declanşat „big-bang”-ul nostru…
Dacă tot vă ocupaţi (tu şi Dina) de sonete, am să dau o mostră pe care poate va ajunge şi la Badea.

Criticilor mei

Un femios instinct lucrează-n orice-artist
ce între om şi zeu nu poate osebi,
şi-ntreaga viaţă şi-o petrece-n a bobi;
săgeţi egide nu-l abat, e fripturist,

şi-ntotdeauna-şi va găsi un alibi
de Cale de-l întrebi… e-un vrednic fetişist;
indiferent că e în cor sau e solist,
îngenunchează-n faţa-oricui spre a şerbi,

deşi pe-aproape nu e nici un Odiseu.
Chiar de-s ateu, cu mine ţine Dumnezeu,
ar fi deviza unui creator profund,

ce-organic destinat e-acestui joc secund,
nici atheist, antitheist, dar nici theist,
rebotezat pe-un alt Sinai ca prostheist.

Florian

Interesant că doar după ce am trimis cele scrise a apărut a doua parte a textului.
Mă aşteaptă imprimările la Shakespeare 3, aşa că îţi scriu spre seară.

Mea culpa! Am adaugat dupa ce postasem mesajul. Am mizat pe faptul ca n-a trecut prea mult timp si ca n-o sa se observe. Se pare ca trebuia sa fi lasat ce a fost postat initial si continuarea sa fie cuprinsa intr-o a doua postare. Mea culpa inca o data!
Logica lui Badea sau a lui Chelu vrea sa spuna tocmai ca, uneori, folosindu-ne de o asa zisa logica personala, ajungem aiurea, de cele mai multe ori fiindca logica pe care ne-am sprijinit s-a dovedeste in final gresita. Aici e suficient sa modificam numarul de axiome ( de propozitii) pe care le acceptam apriori adevarate si rezultatul final poate fi cu totul altul, chiar daca logica demonstratiei este imbatabila. Asa s-au nascut geometriile neeuclidiene.
Cu alte cuvinte oricine daca vrea sa schimbe o concluzie nu are decat sa adauge noi axiome sau noi dovezi si concluzia initiala poate fi schimbata.
Se intampla cumva asta si in muizica? Suna altfel o doina cand pui si sufletul in cantare?

Dacă vorbeşti de Dumnezeu, înseamnă să te referi la cele sfinte? Pentru mine sfântă este tot ce ţine de cultură, inclusiv scrierile teologice. Citeşte măcar primele o pagină şi jumătate la „Dogmatica” lui Stăniloae şi te vei lumina. Dar se pare că nu poţi să ţii pasul cu mine şi-mi spui că sunt înverşunat pe cele sfinte, fără a-ţi traduce noţiunile…
Eu încerc mereu să-ţi răspund punctual şi tu sari tot timpul la alte chestiuni şi nu mai faci nici o referire la ceea ce-ţi scriu. Başca, îţi arunc cuvinte pe care nu le vei găsi în nici un dicţionar, iar tu nu te opreşti asupra lor (ananke stenai, spune Aristotel), nici nu întrebi ce înseamnă.
„Logica lui Badea”…! Aşa ceva nu există, el e realist şi orice obviozitate te obligă la raţionamente – antichitatea nu avea în vocabular această noţiune, ea apare abia după sec. al V-a al erei noastre.
Mi-a povestit Noica despre Ioan Alexandru care l-a întrebat pe Heidegger dacă există Dumnezeu şi răspunsul marele filosof german, văzându-l mai blonziu, mai nemţălău, a fost că l-a invitat la un pahar de vin.
Florian

Din păcate şi unul şi celălalt ne-am depărtat prea mult de titlul pe care l-am propus. Dar ce să fac atunci cand in ciuda tuturor legilor fizicii sunetul chitării d-voastră s-ar propaga pe Lună chiar şi-n lipsa aerului?
Ce să fac atunci cand sunt fortat să accept că la inceput a fost sunetul? Cum să dialogăm şi să ne mai şi înţelegem dacă nu faceţi diferenţa între mulţimea vidă şi zero?

Recunosc că aţi introdus unii termeni pe care nu mi-am bătut capul să-i clarific, avand în vedere că n-am putut clarifica nici ce ţine de fizică şi mai cu seamă că i-aţi mai vehiculat şi cu alte ocazii… cum ar fi „prostheist”.
Fiindcă tot l-aţi introdus pe Ioan Alexandru în discuţie am să vă reamintesc nişte versuri pe care se pare că nu le-am uitat, versuri care-i aparţin:

Grea e iuburea şi o pricepi
Abia cand nu mai ştii de tine
Decat că drumul ce ţi+e dat
Un altul l-a bătut mai bine.

Atunci le cantam impreună… Poate şi de asta le mai port în suflet…

Totuşi, ce înseamnă „ananke stenai”, respectiv „prostheist”?

Aş fi deosebit de onorat dacă ne-aţi putea face o legătură între contrapunct şi matematică.

Cu mulţumiri anticipate,

Rîurel

P.S.
Nu am nicio problemă în a recunoaşte că nu-i fac faţă lui Florian Chelu. Cu ce nu pot însă fi de acord este să renunţăm la legile fizicii fiindcă vrea Florian Chelu…

Trebuie să ne mai şi oprim, asta înseamnă „ananke stenai”. Tu spui că te oblig să accepţi că la început a fost sunetul. Dar aşa e, căci omul abia mai târziu, după ce a muşcat din măr, a dat nume lucrurilor. Dacă Platon vorbea de al treilea ochi, eu aş invoca o a treia ureche, spre a auzi armonia materiei, mişcarea ei şi implicit vibraţia care dă sunetul. Logos înseamnă şi discurs, şi ştiinţă dar mai mult, raţiune. Theos vine de la „a vedea”, deci să încercăm o traducere:

Întru început era raţiunea,
ea provenea din ceea ce se vedea (realul, obiectul, fizica)
şi ce vedem este raţional(ul).

Oare fiecare vede ce vrea? Dificultatea începe când constatăm că unii văd/aud ideea şi, mai mult, ne-o impun.

Eu am făcut diferenţa între neant şi vid. O mulţime poate să fie cu zero sau mai multe elemente, deci şi prima are un ceva, nu vid, ci zero sau zero-uri, altfel spus inexistenţa nu există, nimicul este un ceva, fie el şi zero. Sigur, logosul uman este cel care defineşte capacitatea culturală a lumii. O mulţime poate să fie/să nu fie cu elemente sau să aibă/să nu aibă – A FI sau A AVEA, that’s the question.

Mă bucur că ridici problema contrapunctului. Pitagora spunea că totul e punctul, ca bingbang-ul poate, şi definea linia (melodică?) ca pe un punct care curge. Şi Platon dă o definiţie interesantă, linia este acel ceva pe care-l privim perpendicular spre ochi, deci un punct, un fel de reciprocă valabilă pe care o dă pentru definiţia pitagoreică.
Am scris în paranteză şi cu semnul întrebării, linie „melodică”. Păi, dacă ceva curge, atunci e o mişcare şi implicit un sunet!!! Dar şi nota muzicală e reprezentată prin puncte cerculeţe şi liniuţe. Contrapunctul în muzică e o definiţie pentru împletirea melodiilor. Pe vremea lui Palestrina sau Lassus, tendinţa polifoniei melodice era spre „infinit”. Dar, spune tu: toate formele geometrice sunt contrariul punctului?

E grea iubirea numai celuia
în care nu încap vibraţii, doruri,
şi-aşteaptă doar minuni cu-aleluia
şi-apoi se miră de-ale sale sporuri.

Grea e priceperea şi o iubeşti
doar dacă ai cunoaştere de sine,
iar dacă drumul dat îl şi croieşti,
aşa îl poţi străbate mult mai bine.

Acesta va deveni un sonet cu trei catrene şi un distih.
Florian

Cand Florian Chelu începe să compună un cantec, ce este mai întai? Sunetul? Nu! este gandul, care este invizibil, e sentiment, nu este înca rational ca sa folosesc cele scrise de d-voastra mai sus, fiindca nu se vede (merge aceată aproximare cu văzutul). Pană la sunet avem compoziţia sau cum am spune finalul sau, ca să mă exprim mai bine, începem cu finalul în minte atunci cand vrem să construim. Încă suntem tot în lumea imaginară, dar mai aproape de real. Trecerea dintr-o parte într-alta se face prin semn (cuvant, notă muzicală, sunet ca formă simbolică, ca însemn distinctiv, ca început al realului, ca despărţire de imaginar)
Ziceaţi de Palestrina şi de polifonie. Dacă nu greşec parcă Palestrina a compus o melodie cu peste o sută de linii melodice, nu? Cine este considerat părintele contrapunctului?

E grea iubirea numai celuia
în care nu încap vibraţii, doruri,
şi-aşteaptă doar minuni cu-aleluia
şi-apoi se miră de-ale sale sporuri.

Grea e priceperea şi o iubeşti
doar dacă ai cunoaştere de sine,
iar dacă drumul dat îl şi croieşti,
aşa îl poţi străbate mult mai bine.

Ah, Noica, bun rămas când şi-a luat,
de-a spus frumos, „eu las, cu-a mea plecare,
mai bună lumea!”,-atunci m-am întrebat:
ceva pute-a-vom noi a răs-bunare?

Ce-i zeul, Omule, să merite a
fi întru el s-merit pe veci, într-una?

Are iubirea de o ‘nţelegi
Iertare, spăşire chiar şi-nchinare.
Cu mintea de vrei poţi să le legi…
Smerenie-i focul din lumanare.

Are iubirea cuvinte şi şoapte
În versuri foşnite, chiar de-ar fi albe
Ce-ar fi o zi făr’o noapte, te-ntreb,
Ce-ar fi cuvantul făr’ de silabe?

Pe Noica-l salută o lume mai bună
Ce toată ar vrea să-i fie la fel…
Ne-a arătat Calea spre… Lună.
Ce este omul, Doamne, de te gândeşti la el?

În loc de cunoştere sigur prefer
Iubire şi-n rest totul mister.

Scuzaţi, maestre, prea urlau strident decasilabele
şi endecasilabele, că despre iamb ce-aş mai putea
să zic!… Doar Petru Creţia-a-înţeles cum se cuvine
de ce se-înverşuna un Eminescu-a scrie bine
sonete dedicate lui Pantazi…

Iubirea are, dacă-o înţelegi,
iertare, ispăşire şi-nchinare…
(cu mintea poţi de vrei şi să le legi),
smerenie-i ca focu-n lumânare.

Cuvinte-n şoapte de-are dragostea
prin vers foşnit chiar alb, o zi ce-ar fire
făr’ noapte, -ntreb? Cuvântu-i pacostea
făr’ de silabe dacă-ar fi? Smintire!

Pe Noica îl salută „lumea bună”
şi-ar vrea ca să el fie toţi, la fel…
Ne-a arătat el Calea înspre… Lună:
ce-i omul, Doamne, de gândeşti la el?

Desigur, eu cunoşterii-i prefer
iubirea… Restul nu-i decât mister!

Iubirea însăşi, dacă-o înţelegi,
iertare-i, ispăşire şi-nchinare…

Iată că am scăpat de verbul posesiv „a avea”.

De ce răspunzi iar „indirect”? Bine că nu ai postat o altă poezie a Dinei…
Astept-am să mă cerţi că ţi-am refăcut versurile.

Lucram cu Ţuţu la sonetul eminescian „Maria Tudor”. După o zi sau două, a trecut Mircea Horvat pe la mine şi auzind muzica a intervenit cu pianul şi a suprapus excepţional la „tema din bach” pe care o folosim ca idee a sonetului muzical. Venind Ţuţu şi ascultând a zis: nu-mi place să intervină cineva în ceea ce fac, dar ai noroc că e minunat ce ai făcut. Mulţumesc, maestre, a replicat Laci.
Găseşti piesa la
http://www.myspace.com/rockfilarmonica

Eram în aşteptare. Întrebasem cine este considerat părintele contrapunctului şi n-am primit răspuns. Şi mai întrebasem de Iuliana, dar m-aţi lăsat iar fără răspuns.

Revenind, însă, la aproximaţia cu realul şi ceea ce se vede vă între: pentru un orb o scară pe care n-o vede este reală sau nu?
Dacă ceva este la o dimensiune mai mică decat putem noi vedea sau mai departe, acel ceva aparţine de real sau nu? Ştiţi că albinele nu văd ca noi ci văd alb-negru. Bătranii nu aud toate sunetele ci doar un interval mai mic decat tinerii. Ce vreau să spun cu toate astea? E mai preferabil să ne alegem ca semn cuvantul, a cărui imagine ne-o putem imagina, decat să ne limităm la spectrul optic sau acustic. Sigur că e o convenţie…

a) La scrisoarea 33 ai să găseşti răspunsul la problema asupra
„părintelui” contrapunctului. Sau: dă-mi un punct în spaţiu şi voi construi o lume. Contrapunctul meu este sonetul muzical, lumea pe care am construit-o cu cele două măsuri din Bach. Aş adăuga, şi muzical şi nemuzical, că umanitatea palavrageşte de milenii pe milioane de voci şi rar s-a închegat o „simfonie”. Totul e anti, contra, împotrivă… însă rar o poziţie are parte de o opoziţie capabilă a deveni o compoziţie…

b) Iuliana are legături cu „betania” precum un peşte cu o bicicletă, ar spune Murphy. Ea n-are nevoie de religie cum nici Dumnezeu n-are nevoie de teologie, e o fiinţă metafizică… dar despre asta citeşti în „Bunul simţ ca paradox” a lui Al. Paleologul.
Noi, în schimb, avem nevoie de religie, căci mereu ni se rup legăturile şi mereu le re-legăm.

c) Orbul o fi având şi el valori în sine, cum spune Kant. Nu doar că-i este reală scara orbului (nu tre’ s-o vezi, spre a fi reală) dar mai are şi scară de valori.

d) Xenofanes din Colofon spunea: de-ar avea caii sau boii mâini ca să picteze şi sculpteze, atunci ar desena şi sculpta cai şi boi. După chipul şi asemănarea propriei fiinţe. Albinele… măcar ele fac binele, adică mierea! Dar omul, cel asupra căruia Cineva gândeşte, ce bine face? E mai bună lumea prin sacrificiul lui Emanuel?

e) Sigur, totul e o convenţie, şi divinitatea, tocmai de aceea e reală.

În matematici poţi construi o lume întreagă (virtuală sic!) pornind de la zero şi unu. Algebra Booleană stă la baza programării calculatoarelor, a funcţionării aparaturii digitale etc. Chinezii au introdus conceptele Ying şi Yang, iar acum, dumneavoatră spuneţi că aţi „construit” sonetul muzical bazandu-vă doar pe două masuri din Bach? Întrebarea care se naşte în mintea mea este nu dacă se poate aşa ceva, pentru că se vede (aude) că se poate, dar cum le-aţi ales cele două măsuri? Apropos de Bach, se pare că ultima fugă i-a rămas neterminată şi, studiind fugile anterioare un alt compozitor a reuşit să o finalizeze atat de bine incat, spun cei care l-au studiat pe Bach îndeaproape, chiar folosindu-se de calculator, însuşi Bach de-ar fi terminat-o ar fi sunat 99% la fel.
În lumea fractală asta se cheamă autosimilitudine. E ca şi cum ai spune: am ADN-ul lui Florian Chelu şi ştiu cum va arăta.
În primul filmuleţ pe care l-am postat vedeţi că acea imagine, care nu-i decat mulţimea Mandelbrot, se repetă şi se repetă pe măsură ce ne afundăm în interiorul ei, doar că, treptat mai apar noi detalii, ca în fugile lui Bach.
De asta zic că are matematica o muzică. Şi Beatles a plecat de la niste masuri de Bach, dar nu mai ţin minte în care melodii… Poate ni le reamintiţi d-voastră.

Rîurel

P.S.
Se pare că pe mine m-au prins aceste scrisori că deîndată ce ajung la un internet mă uit să văd dacă mi-aţi scris.

Da, cele două măsuri din Bach ar fi putut să fie alese în mod aleatoriu. Militar fiind, şi repartizat la „arma muzică”, am înţeles şi pe această cale care mi-e destinul, căci înspăimântat am fost şi disperat în primele 40-45 de zile cu instrucţia, mai ales din cauza umilinţele din partea „bărbaţilor” (ce-or mai face azi?), a celor care-şi băteau joc de cei sensibili, de intelectuali, de cei cu mânuţe fine.
Aşa că, ajuns la sala de muzică (a fost ca un conservator, acolo am studiat şi instrumentele de suflat), citeam şi studiam peste 8-10 ore pe zi. Am transpus pentru ghitară toate sonatele şi partitele pentru vioară a marelui Bach.
La nici un an după ce am fost lăsat la vatră, am fost angajat ca instrumentist la tetrul orădean şi mi-am reluat studiile. Revenind la Bach am studiat cu atenţie toate notaţiile făcute la partiturile de vioară studiate la armată şi am făcut foarte multe corecturi, căci mă maturizasem artistic şi mai ales ca putere de concepere a unor materialuri culturale. Am dat de două măsuri încercuite (celebre de acum) şi m-a mirat că nu aveau nici o dificultate pentru a le interpreta.
M-am întrebat ce am vrut şi mi-am amintit că m-au vrăjit prin ineditul lor, asta şi pentru că întotdeauna mă întrebam asupra acordului care putea fi pe un sunet, două, trei chiar într-o măsură sau două… Evident am dezvoltat o primă formă armonică şi am compus o melodie. Apoi, având enorma şansă de a-l avea coleg pe Cornel Cristei, am făcut mult jazz rock. Au urmat însă ani grei, datorate unor probleme foarte grave de sănătate. Am avut parte de un pneumotorax.
Lucrând la o piesă de teatru, prin ’98 am luat temele componistice de prin sertare şi am dezvoltat o arie din piesa gândită prima dată cu cele două măsuri din Bach. A trebuit să scriu şi aria unui personaj tânăr, fiul tatălui din piesă, şi m-am gândit să aibă aceleaşi gene, adică cele două măsuri…
Ei, dar au venit anii 1990 şi toţi s-au apucat de afaceri, munca a peste doi ani la piesa noastră a fost abandonată. Trec peste tot ce am făcut în anii ’90, am rămas un „idealist”, amintind că în 1977 am realizat un Rock Eminescu în şapte limbi, spectacol la care am scris o piesă scrisă cu Gabriel Băruţa şi am introdus cele două măsuri.
După finalizarea operei „Mari melancolii şi aspre indignări”, în anul 2000, mă simţeam ca poetul căruia, spunea parcă Nichita Stănescu, i se dă cununa de lauri şi apoi e aruncat la gunoi, şi m-am dus la sertarul cu speranţe abandonate de voie sau nu şi am hotărât să scriu sonetul satiric „Oricare cap îngust un geniu pară-şi”, poezie pe care regret-am că nu am scris-o pentru CD-ul amintit mai sus. Astfel am desăvârşit tema tânărului din piesa de teatru abandonată după ’90. Textul eminescian era urmărit după ediţia genialului Petru Creţia şi cum am răsfoit vre-o două pagini am dat peste „Iubind în taină, am păstrat tăcere” şi în nici 10-15 minute am finalizat cu îmbunătăţiri piesa tatălui din aceiaşi piesă nenorocită.
Ei, şi s-a produs minunea: am constatat că aveam trei piese scrise pe aceiaşi temă din Bach şi, prin consecinţă, se putea vorbi despre o nouă formă fixă muzicală, Aşadar sonetul literar avea un echivalent spiritual ce putea foarte bine a fi intitulat sonet muzical.
Ananke stenai…

Nu cred că se întampla în 1977 Rock-ul de care vorbiţi, fiindcă Gabi Băruţa cred că nici nu se născuse…
Acum, d-l Florian Chelu, cand vorbiţi de trei piese scrise pe aceeaşi temă de Bach, v-aţi apropiat cel mai mult de matematica fractalilor. Una din ideile din această matemaică este că, pornind de la un punct, pe baza unei legi de compoziţie (parcă votbim de muzică) se poate construi intregul. În cayul mulţimii Mandelbrot se porneşte de la un număr complex, iar următorul se obţine pe baza regulii: z(i+1)=z(i)*z(i)+c, unde şi c este număr complex. Toate acele minuni frumos colorate au îndărătul lor această banală formulă, doar că a mai fost nevoie de un Mandelbrot, iar în cazul sonetului muzical se pare că a mai fost nevoie de un Florian Chelu.
În timp ce vă scriam randurile de mai sus m-am intrebat (deşi oricine intuieşte răspunsul cu excepţia mea, probabil) dacă lui Noica i-aţi cantat şi dacă îi plăcea muzica?
În cu totul altă ordine de idei, credeţi că în viitor muyica va fi tot mai legată de matematică prin digitalizare sau dimpotrivă?

Apropos de „arma muzică” să înţeleg că încă sunteţi în tranşeşe şi că războiul nu s-a terminat?

Rîurel

A trebuit să plec urgent şi repejor am scris „ananke stenai. Ei, asta e, am trimis textul, căci pe stand by am păţi că a dispărut când am revenit la cele ce le scriam. Altfel aş fi adus corecturi. Ca de exemplu anul cu Băruţa este 1997.
Vrei să considerăm cele două măsuri un număr complex? Este, oricum, interesant şi provocator culturalmente iar compararea cu Mandelbrot mă bucură. Chiar, ar merita să scrii un eseu, un articol, despre aceste idei, căci Noica a scris despre cum sculptata Brâncuşi infinitive lungi, considerândul rege al formelor gramaticale.
La ultima chestiune, nu uita, „metoda-metodelor” este instrumentul cel mai important în lumea spiritului, aşa că e o greşală să credem că gândirea nu se va solidariza de sine, lucru pe care ni-l demonstrează istoria.
Pe curând, al tău Florian

Întai şi întai de toate transmiteţi-le, vă rog, felicitări lui Gabriel Băruţa şi Dave Luke Bryan pentru Preselecţia Naţională „Eurovision” 2010. Cunoscandu-i pe băieţi am sentimentul că, cel puţin de data aceasta s-a jurizat absolut corect. Şi nu în ultimul rand va transmit şi d-voatră felicitări pentru că i-aţi găsit şi i-aţi cooptat în proiectele Rock Filarmonicii Oradea.
În al doilea rand, deşi o să vă urprindă poate, aş spune că da, extrapoland, dar nu foarte mult, cele două masuri pot fi echivalate cu două numere complexe. Ceea ce vă mai ramane de făcut este să stabiliţi care este regula de compoziţie sau altfel spus care este operatorul care mă duce de la o masura la alta si la urmatoarea s.a.m.d, iar atunci s-ar putea spune că aţi realizat un fractal muzical.
Convingerea mea este că Noica referindu-se la Brancusi cand spunea că sculpteaya infinitive lungi s-a referit la aforismele pe care Brancusi ni l-e lasat si pe care eu personal le gasesc la fel de importante ca şi opera sculptată. Dealtfel cine cunoate cate ceva despre fractali si se uita la Coloana infinită sau Masa Tăcerii, poate confirma că nici Brancuşi nu este departe de fractali. Şi ştiţi de ce cred, pentru că, dar asta este o opinie absolut personală, gandirea umana însăşi are o organizare fractalică şi, ca să închidem cercul, lobul stang al creierului se ocupă de cuvinte iar cel drept de imagini…
Tot nu mi-aţi răspuns ce muzică îi plăcea lui Noica şi care erau compozitorii preferaţi. De fapt nu chiar asta a fot întrebarea iniţială, dar dacă tot nu mi-aţi răspuns…

Băruţa este, în fond, singurul meu ucenic de până acum, aş putea spune, căci de la 18 ani a lucrat peste 10 ani de-a dreapta mea. Dincolo de sensibilitatea şi talentul deosebit, e lipsit de curajul construcţiei întârziind nepermis de mult în zona vanităţii şi tare mă tem că nu va ajunge pe tărâmul orgoliului. Altfel spus, nu urmăreşte decât succesul în imediat, bataia lui de puşcă nu are „viteza luminii”. Norocul lui este că doar creaţiile pe care i le-am propus vor face rămâne, căci a lucrat la Eminescu, Vulcan, Rimbaud, Lagerlof, Dante, sonete bihorene etc., etc. El şi Cornel Cristei sunt creatorii faţă de care am o preţuire aleasă, asta şi pentru că sunt cei mai de viitor. Mă văd în situaţia de a face o mărturisire estetică: „aistesis”, înseamnă simţire şi, recunosc, muzica este sensibilitate, însă marile creaţii s-au scris conceptual şi doar cel ce n-a studiat măcar Bach nu poate înţelege această chestiune.

Acum ar trebui să-mi dai „amănunte” la fractali. Eu unul mă rezum la ideea că în funcţie de „măsura” cu care se măsoară, rezultatele sunt diferite şi, iar fac noi conexiuni, omul măsurător, el este măsura tuturor lucrurilor, cum se exprimă Protagoras. Fii curajos şi scrie un eseu despre fractali şi Brancuşi pe lângă cel despre numerele complexe şi cele două măsuri ale sonetului muzical pe care sper că deja l-ai început.

„Gandirea umana însăşi are o organizare fractalică”, frumoasă aserţiune dar nu „organizare” şi „raţiune”. Emisferele creierului sunt mai complexe şi fac mai subtilă trecerea sensibilului şi raţionalului în primul rând la cei care au studiat de copii muzica. Şi acum am să-ţi spun că Noica într-o scrisoare mă întreba despre urechea mea dreaptă la fel ca de cea stângă şi doar verbal am aflat că a studiat pianul în copilărie iar faţă de Bach avea o veneraţie specială. Einstein

S-a blocat laptop-ul, aşa că reiau: fizicienii Einstein viorist, Heisenberg organist, Eduard Pamfil ghitarist… Ei dar Bolyai, şi asta merită povestit, era o fire certăreaţă şi într-o zi a avut 13 dueluri de executat, evident toate victorioase însă a cerut ca între ele să cânte la vioară, căci şi în acest domeniu excela.
Aştept eseurile…
Florian

Am revăzut cele scrise ieri. Mă îngrozesc de multele greşeli, chit că mici, dar asta e încă o dovadă că internetul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii lui, spre a-l parafraza pe Eminescu. Graba strică treaba…
De fapt, ce-i cu graba asta? În fond, ce-i cu scrisorile acestea? Măcar de ar fi despre „Hermes”!
Ce mare dreptate avea Cioran, într-o scrisoare către Noica: cărţile îşi au propriul destin, nu ai cum să determini viaţa lor. Einstein avea săli pline, dar câţi pricepeau ce spunea marele fizician? Câţi pricep azi teoriile sale? Când a intuit ideea
„relativistă”, spunea Milepa, s-a pus la pian… a conştientizat că e pe o sferă, spre deosebire de gândăcelul invocat nepoatei sale, spre a-i explica celebritatea.
Trebuie să regândim prietenia noastră…
Florian

Mandelbrot a propus sa măsuram mai intai ţărmul marii Britanii din elicopter, cu o riglă optică de 1 km. Evident că în acest fel se ajunge la o anumită lungime. Dupa aceea ne propune să facem o a doua măsurătoare cu rigla de 1 m. De data aceasta, fiindcă prindem mai bine neregularităţile, lungimea se schimbă şi, cum este lesne de înţeles este mai mare. La fel dacă am măsura cu cm. Aşa a ajuns la concluzia că lungimea depinde de măsura cu care lucrăm. Pentru un fizician e mai greu de acceptat, dar de aici s-a ajuns la fractali. Se pare că şi d-voastră ca muzician va fost mult mai uşor să înţelegeţi această corelaţie decat le este fizicienilor.
Ziceam de jurizarea lui Băruţa, dar se pare că m-am pripit. Azi am citit Regulamentul TVR-ului şi îmi dau seama că juriul are puteri discreţionare şi că, în ciuda faptului că Dave Luke Bryan a luat locul 1 şi 3 s-ar putea ca în final să fie exclus, nu fiindcă nu-i roman ci fiindcă aşa vrea juriul.

Aş aduce o nuanţă. În muzică avem 9 come la un ton, aşadar 4,5 come la un semiton. Anticii cântau cu sfertul de ton, de aceea Enescu a scis Oedip sferturi de ton şi, evident, de aceea e rar cântată opare sa. Ei dar înainte de „clavecinul temperat” se cânta terţa mare micşorată sau mărită şi terţa mică mărită sau micşorată. De la Bach încoace se cântă fals. Nu o dată s-a întâmplat să prind ora 4-5 dimineaţa şi eu încă acordam şi asta pentru că am perioade când aud „normal”.
În ce-l priveşte pe Băruţa, i-am spus adesea, cu Panait Istrati, că orice formă de organizare nu foloseşte decât organizatorilor, ca să nu mai amintesc că „dacă te bagi în troacă…” De aceea am preferat să mă retrag, cum am spus uneori, în paltinişul meu – nu turn de fildeş -, spre a mă putea dedica marii creaţii. Noica a fost întrebat dacă e bine la Păltiniş şi a spus: nu, căci decă ar fi bine ar veni toată lumea şi n-ar mai fi bine.
Păcat că artiştii nu-şi înţeleg menirea. dar ce-ar fi să-ţi mai postez un sonet:

A fi muzician nu-nseamnă doar să cânţi
frumos, să ai succes, să fii faimos, nici să
cunoşti din clasici sau moderni, şi nici să-ncânţi
auditoriul tău de-o zi, de-un an, ci să

slujeşti, să lupţi, să crezi, să te sacrifici chiar
când pare-ţi că eşti părăsit de ai tăi soţi,
că nu mai ai deloc putere şi nici har,
sau că rănit eşti chiar de cel mai drag din toţi.

Ori, colo (cu-ale sale forme (colere
şi colui şi cultum) azi semnifică
şi a umbla aiurea, cam ca Făt Frumos

ce-n calea Z(m)eilor curaj să tabere
avea,-ntru Sânziana Sa mirifică –
deci cu un ţel profund, precis şi cu folos.

Parcă gând la gând ai acţionat când am spus că trebuie regândită prietenia noastră. Îţi mulţumesc şi te felicit pentru eforturile pe care le-ai depus pentru a-i ajuta pe Dave şi pe Băruţa. De la tine însă aştept o anume constanţă, o anume conştiinţă, fie şi simplă dacă nu de sine, în dozarea prieteniei. Trist e că gestul tău nu ţinteşte nici divinul, nici eternitatea (oare e un pleonasm?).
Eurovizion-ul e o chestiune Politică, adică o mizerie, şi dacă începuturile acestui concurs au fost cât de cât împregnate de intenţii bune, dincolo desigur de cele materialiste, pavate cu dorinţe real culturale şi artisice, acum totul e minciună şi falsitate. Evident, artiştii intuiesc aceste relităţi şi acceptă aşa zisele condiţii, relităţi, iar arta lor e pe măsura „sufletului” lor, că de spirit nici că se poate face vorbire. Ştiind dinainte că habar nu are, erotetic l-am ironizat pe Dave întrebându-l de Udo Jurgens şi i-am atras atenţia că doar cu Shakespeare-ul meu are şanse la istorie. A apărut o carte a fiicei lui Noica, Alexandrina Noica Wilson, cu titlul „Treziţi-vă, suntem liberi”, pe care nu o poţi citi fără a te abţine de la a lăcrima însă, cu acelaşi instinct dialectic al reciprocei valabile am concluzionat nu fără o oarecare tristeţe: „suntem liberi, treziţi-vă.”
Suntem oameni (de cultură), aşa că aş parafraza pe Kant: cât omenesc, atâta artă. În viaţă primim ce merităm şi nu avem voie să nu înţelegem că „relele nu vin din afară”. Rămân pe poziţie în aprecierile făcute asupra lui Cornel Cristei şi Gabriel Băruţa şi am să-i aştept „toate vieţile care mi-au mai rămas pe pământ”. Doresc ca o reuşită a lui Gabi la Eurovision să mai diminueze din scepticismul ce mă caracterizează.

Toată lumea vorbea de faptul că Dave nu poate participa fiindcă nu este cetăţean roman. N-am stat să verificăm ce şi cum, l-am sunat pe Dave şi l-am întrebat dacă ar vrea să fie cetăţean roman. Da! Mi-a răspuns fără să ezite. L-am chemat la Poliţie să ne interesăm ce-i de făcut şi, dacă se poate, în baza cererii pentru cetăţenie să fie acceptat de juriu. N-am ştiut nici eu că ar fi trebuit să fi stat în Romania cel puţin cinci ani şi nu trei cat statuse el. Cu toate astea lucrurile s-au desfaşurat se pare favorabil. De ce? Pentru mine a fost poate un exemplu suplimentar că, dacă lucrurile se întamplă în imaginar ele au toate şansele să se întample şi în viaţa reală. (N-am fost decat un simplu spectator la ce s-a întamplat.) Meritul este al lui Dave că n-a ezitat şi că şi-a dorit în acele momente cu adevărat cetăţenia romană.
Sunt de acord cu d-voastră că se poate politiza în jurul unor astfel de evenimente cum este Eurovisionul, dar sper că, pe măsură ce ne vom maturiza vom face o politică culturală care să ne favorizeze şi care să ne scoată în faţa altor naţiuni, aşa cum s-a întamplat şi-n sport. Putem face dovada o dată în plus prin acest gest de a permite unui străin să concureze pentru Romania că suntem o naţiune tolerantă căreia integrarea în Europa i-a priit, că ne uităm la fiecare cetăţean european ca la un compatriot şi că, înaintea naţionalismului (uneori greşit pus în practică) acceptăm competiţia valorilor.

Gestul lui Dave îmi aminteşte de celebrul discurs de prin anii ’60 cu şocanta sintagmă „Ich Bin Ein Berliner”, a lui Kennedy, o altfel de rimbaldiană formulare a lui „je suis autre”, spre a nu mai aminti de acel „oui” al irlandezului Becket la o întrebare englezească.
Chestiunea este că suntem „cetăţeni” europeni… iar tu îmi vorbeşti de nu ştiu ce maturizare şi naţionalism! În muzică e uşor să aminteşti de un marii muziciani francezi, George Enescu sau Vladimir Cosma, dar ce să spunem de scriitorii francezi Istrati, Ionesco şi mai ales Cioran, acesta din urmă afirma într-o scrisoare către Noica: „nimic nu poate fi decât înlăuntrul etniei tale”. Lasă-mă să fiu modest şi să afirm că cele mai mari opere româneşti sunt integralele Shakespeare şi Louise Labé… Ei, dar ce va mai urma…
Revenind la Eurovizion, voi încheia această scrisoare cu o mare grăire a lui Panait Istrati: „orice formă de organizare nu foloseşte decât organizatorilor.”

Cred că putem lua exemple reuşite din sport ca să înţelegem mai bine ce am vrut să spun. Ce dacă la echipa Steaua joacă nu ştiu care jucător străin? Dacă obţine victoria aceata este a Romaniei în cele din urmă. Nu sunt microbist de asta nu sunt capabil să dau nici un exemplu de jucător străin de la Steaua, dar sunt convins că mă înţelegeţi. Nu optez pentru naţionalim mai mult decat pentru internaţionalism. Cred însă că, dacă privim în perspectivă şi ne dorim victorii naţionale putem apela şi la alţii să le obţinem, echipa să fie însă naţională. Poate că asta a fost raţiunea lui Băruţa cand a propus să participe ca Hotel FM. Ce apreciez este că juriul a acceptat propunerea ceea ce mi se pare un mare pas înainte. Cat despre faptul că „orice formă de organizare nu foloseşte decat organizatorilor” aş spune că regulamentul ar putea fi imbunatatit, pentru ca, iată, aşa cum s-a şi întamplat dealtfel, juriul a recomandat schimbarea interpretului, Băruţa a încercat să urmeze recomandarea, dar a fost refuzat de patru ori. Regulamentul nu prevede ce se intamplă în acest caz, aşa încat consider că a fost o rezolvare bună, dar care poate duce fără doar şi poate şi la îmbunătăţirea regulamentului.

Nichita Stănescu spunea foarte heideggerian: „patria mea este limba română”. Naţional versus internaţional ar trebui rostit, tot cu Noica, unumultiplu, scris întruna, fără nici un alt functor, fie el „şi”, „cu” sau ciar „întru”, căci atunci când Diogene câinele spune că este un „cosmopolites”, el se referă la a fi un
„cetăţean al ordinii”, al sensului, al frumosului, nu al lumii, deci al materiei… care, nu-i aşa(!?), nu este toteauna în „ordine”, sau chiar putem face vorbire, iar cu Eminescu, şi despre „o lume ca nelumea”, căci tot el spunea: „Eu este naţiunea, naţiunea mea este lumea, cum fără eu nu e naţiune, fără naţiunea mea nu este lume.”
Ai spus că juriul are legi discreţionare iar acum apreciezi că a acceptat formula „Hotel mFM”, păi se făcea de porc, spre a cita şi din Mircea Badea. Te rog „fii rău până la capăt”, adu sabia nu laurii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog Stats

  • 44,896 hits
BlogRank
Ianuarie 2010
L M M M V S D
« Dec   Feb »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

PROMO







Social

Social

Introdu-ți adresa de e-mail

Alătură-te altor 138 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: