Dragostea ultimului magnat de F. Scott Fitzgerald, Editura Polirom, Iaşi, 2010

Posted by: George Bălan on: 07/10/2010

• In: Mircea Morariu
• Comment!

Mircea Morariu

 

Aş dori să vă vorbesc în ediţia de azi a emisiunii Mai citeşte o carte, despre ultimul roman, neterminat, al celebrului romancier american F. Scott Fitzgerald. Romanul se cheamă Dragostea ultimului magnat.  Mai întâi câteva precizări care mi se pare absolut necesare. Scriitorul a murit în anul 1940, când avea doar 44 de ani, pe o stradă din Hollywood, în urma unui infarct. Se impusese în literatură, publicase două superbe cărţi. E vorba despre Marele Gatsby din anul 1925, pe care un top întocmit în anul 1999 de suplimentul literar al celebrului cotidian american The Washington Post l-a declarat al doilea mare roman de limbă engleză din secolul al XX lea, după Ulyse de James Joyce, şi Blândeţea nopţii din anul 1935.  După părerea mea, nici Cei frumoşi şi cei blestemaţi, din anul 1922, carte apărută în româneşte la Polirom în anul 2008, pe care v-am prezentat-o la timpul potrivit de la acest microfon, nu este un roman de lepădat.  

Se ştia în mediile literare şi cinematografice americane că Scott Fitzgerald începuse, prin 1939, scrierea unui alt roman şi se mai ştia  că acesta era inspirat din lumea Hollywoodului. Romanul a fost găsit după decesul neaşteptat al scriitorului, era însă vorba despre o etapă de lucru, despre 17 capitole din cele 30 din care ar fi urmat să fie alcătuită cartea. Nici cele 17 capitole deja scrise nu erau finisate, unele sunt – şi vă veţi convinge de asta atunci când veţi citi cartea- etape de lucru, draft­- uri, cum le numim azi. Autorul nu se decisese asupra titlului cărţii. Se pare că pe unica pagină de titlu rămasă de la scriitor apărea Stahr, roman, şi aceasta după numele personajului principal, Monroe Stahr.

Prietenul lui F. Scott Fitzgerald, influentul critic american Edmund Wilson, a publicat în anul 1941, ceea ce a rămas de la marele romancier optând pentru titlul Ultimul magnat. În prefaţa ediţiei din 1994, girată de universitarul şi criticul american Matthew J. Bruccolli, ediţie după care Ciprian Șiulea a realizat traducerea recent apărută la Polirom, găsim suficiente argumente în favoarea titlului Dragostea ultimului magnat. Dar nu un titlu sau altul au stârnit dispute în mediile literare americane. Apariţia cărţii a ridicat o problemă ceva mai complicată, una de etică editorială, de etică literară, la urma urmei. şi anume. În ce măsură ar fi îndreptăţită punerea la dispoziţia marelui public a unor texte nefinisate. Nu cumva astfel de gesturi ar fi de natură să umbrească ceva din gloria unui anumit scriitor? Sau, poate, din contră, nu e oare foarte bine că marele public are ocazia să vadă şi astfel de texte şi să realizeze cu cât efort se scrie o carte, cât de laborios e procesul devenirii ei, câte modificări suferă un manuscris, de la prima lui versiune până în clipa în care primeşte bunul de tipar cel mai important, cel al scriitorului însuşi? Cert e un  singur lucru. şi anume că cititorul va trebui să aibă înţelepciunea, delicateţea, deschiderea intelectuală de a trece cu uşurinţă de la fragmente de o frumuseţe tulburătoare la altele mai puţin izbutite, asupra cărora nu încape îndoială că Scott Fitzgerald ar fi revenit.

Dragostea ultimului magnat e un roman a cărui acţiune se petrece la Hollywood. Încă de la primele pagini găsim un pasaj lămuritor în acest sens. Poţi să consideri Hollywoodul ca pe ceva firesc, aşa cum făceam eu, sau poţi să-l respingi cu dispreţul rezervat lucrurilor pe care nu le înţelegem. El poate fi înţeles însă numai apooximativ şi în străfulgerări. Nu au existat niciodată mai muilt de cinci-şase bărbaţi  care să aibă în capul lor o imagine completă a cinematografiei. Şi probabil că pentru o femeie cea mai bună cale de a se putea apropia de studiouri e să încerce să îl înţeleagă pe unul dintre aceşti bărbaţi.

Femeia se cheamă Cecelia Brady. Ei îi revine rolul de narator. Condiţia, statul, vocea acestuia ar fi fost, cred, printre lucrurile ce ar fi urmat să fie îndreptate, întărite, aprofundate de Scott Fitzerald, în momentul în care ar fi procedat la revizuirea manuscrisului. Unul dintre bărbaţii care au cunoscut bine Hollywoodul era Monroe Stahr. Un producător care – ne arată romanul- a izbutit să se impună în lumea dură a superbei cetăţi a celei de-a şaptea arte. Cu muncă, cu sacrificii, cu un program riguros, infernal chiar, cu o dură managerizare a relaţiilor sale cu oamenii. Modelul inspirator pentru Monroe Stahr e Irving Thalbert, un producător care a existat aievea, Acesta se va îndrăgosti de cea numită în carte Kathleen Moore, care a avut şi ea un corespondent în realitate. Se numea Thalia. Povestea e frumoasă, e istorisită cu farmec, cu discreţie, cu arta elaborării atmosferei şi a sugerării devenirii sentimentelor. Aşa încât există suficiente motive să citiţi Dragostea ultimului magnat.

                                               Text difuzat la Radio Transilvania