Pivniţele Vaticanului de André Gide, Editura Curtea Veche & Jurnalul naţional

Posted by: George Bălan on: 17/08/2010

• In: Mircea Morariu
• Comment!

Mircea Morariu

Foarte frecvent, scăderea apetitului pentru lectură e justificată prin preţul prohibitiv al cărţii. E adevărat, asemenea altor mărfuri, şi cartea a devenit în ultimii ani un produs al cărui preţ a crescut simţitor. Dacă în vremea regimului comunist se puteau cumpăra cărţi la un preţ mai mult decât accesibil, problema nefiind costul ci accesul liber la titlurile cu adevărat valoroase, din 1990 incoace oferta a devenit generoasă, opreliştile venind dinspre puterea de cumpărare redusă a populaţiei. Totuşi, soluţii au început să apară. Cărţile nu se mai cumpără doar de la librărie, ci şi de la chioşcul de la care până mai ieri ne procurm doar ziare.  În anii din urmă, mai multe sunt publicaţiile care au început să îşi însoţească apariţiile cotidiene ori săptămânale de cărţi comercializate la un preţ mai mult decât accesibil. Deschizător de drumuri a fost Cotidianul, lui alăturându-i-se cu consecvenţă Adevărul, Jurnalul naţional, Săptămâna financiară . În această vară, oderta s-a diversificat. Editura Curtea veche în colaborarea cu Jurnalul naţional au lansat o nouă colecţie- Cartea de buzunar. La un preţ mai mult decât modic –doar 5 lei-, în fiecare luni odată cu ziarul, cititorii primesc o carte. Până în momentul în care înregistrez acest comentariu, titlurile tipărite au fost remarcabile, iar prezentarea grafică mai mult decât decentă. Aşa că de acum vă voi prezenta în spaţiul de vineri dimineaţă al acestei emisiuni, ori de câte ori voi socoti de cuviinţă, titluri din noua colecţie. Am în vedere chiar să evaluez în viitor posibilitatea de a adăuga, începând din toamnă, o a treia ediţie a emisiunii Mai citeşte o carte, ediţie care  ar urma să se concentreze asupra acestui gen de cărţi vândute la un preţ modic. E o posibilitate, nu o promisiune. E adevărat, colecţia nu propune noutăţi, ci reeditări ale unor titluri celebre. Iar cum nici unul dintre toţi nu se poate mândri precum Mallarmé că a citit toate cărţile şi cum re-lectura e recomandată de numeroşi teoreticieni literari, să nu mai zăbovim în pledoarii şi să trecem la fapte.

Născut la Paris, la 22 noiembrie 1869, debutând în literatură în anul 1891 sub faldurile gratuităţii propovăduite de simbolism şi încheindu-şi cariera în 1951, când se vorbea cu insistenţă, obsesiv chiar, despre necesitatea literaturii angajate, autor al unei opere valoroase şi consistente, a cărei măsură e dată de romanul Les Faux Monnayeurs apărut în anul  1925, capodopera sa de necontestat, Gide e socotit drept animatorul secret al literelor franceze. Şi aceasta în pofida faptului că a negat valoarea romanului În căutarea timpului pierdut, care a apărut totuşi, la editura Bernard Grasset  în 1915, după ce nu doar Gide, ci şi  reprezentanţi ai altor edituri i-au refuzat publicarea. E vorba, desigur, despre primul volum al ciclului proustian,  Du côté de chez Swan. Se poate ca Gide să nu fi înţeles bizareria scrierii lui Marcel Proust, deşi ciudăţeniile îi plăceau şi lui. Dovadă această carte, la graniţa dintre nuvelă şi roman  care e Pivniţele Vaticanului, apărută sub semnătura lui Gide în anul 1914. Gide a subinitulat-o sotie, cuvântul desemnând în limba franceză o piesă de teatru veselă, situată în vecinătatea felului de a fi al farsei.

Spuneam că Pivniţele Vaticanului  e o scriere de un gen incert, oscilând între o nuvelă ceva mai lungă şi un roman niţeluş mai scurt. Găsim în Pivniţele Vaticanului  o intrigă complicată, dacă nu cumva chiar un ghem de intrigi, de abia către sfârşit, acţiunile multiple, uneori concurente, cel mai adesea independente fiind reunite într-un întreg. Însă absenţa unui fir roşu va deveni ceva vreme mai încolo un semn al modernităţii în literatură şi nu numai. Şi personajele sunt numeroase şi ciudate, culminând cu tânărul şi frumosul aventurier Lafcadio Wluiki, bastard al unui bogat conte, născut la Bucureşti şi care îl va ucide absolut gratuit pe domnul Fleurissoire, despre care nu ştia că îi este unchi, doar pentru motivul că i s-a părut că acesta nu e fericit. Pe lângă destinele individuale ale numeroaselor personaje, se mai adaugă şi povestea mirobolantă a arestării Papei, a substituirii acestuia cu un alt papă, desigur, fals. Împărţită în cinci capitole intitulate Anthime Armand- Dubois, Julius de Baraglioul, Amédée Fleurissoire, Miriapodul şi Lafcadio, acţiunea din Pivniţele Vaticanului  îşi va dezvălui noima doar când Lafcadio va săvârşi crima gratuită, proiectată a fi crima perfectă. Fleurissoire e un personaj-intersecţie. Va ajunge la această concluzie însuşi Lafcadio când va afirma: Bătrânii ăştia sunt mai legaţi între ei decât ai crede!

 Cartea, de o savuroasă invenţie comică, a fost o ocazie pentru André Gide de a-şi dezvălui bogăţia capacităţii sale de ironie şi auto-ironie. De a o aplica la o diversitate de subiecte şi de situaţii  De a o folosi pentru descompunerea veselă unor personaje altminteri serioase şi de a le transforma în fantome. Poate că operaţia deconstrucţiei personajului cu care s-a mândrit bună parte din literatura secolului al XX lea a început odată cu această cuceritoare şi bizară nuvelă-roman care e Pivniţele Vaticanului.

                                                               Text difuzat la Radio Transilvania