Întâlnire cu un necunoscut (1) de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Posted by: George Bălan on: 23/06/2010

• In: Mircea Morariu
• Comment!

MIRCEA MORARIU

  

Comentez foarte frecvent în spaţiul acestei emisiuni cărţi apărute la Editura Humanitas. Lucrul e cum nu se poate mai normal de vreme ce, alături de şi la concurenţă cu Polirom, editura condusă de filosoful Gabriel Liiceanu este cea mai dinamică, mai bogată în oferte de produse editoriale de excepţie. Încercând să ţin pasul cu vremurile şi cu o producţie de carte care continuă să fie substanţială, în pofida crizei economice, mi-a scăpat să precizez un detaliu. Că în 2010 se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea acestei edituri. Construită pe ruinele fostei Edituri Politice, după ce aceasta încercase să supravieţuiască schimbându-şi numele în Editura Nicolae Bălcescu, Humanitas a devenit prin ani un reper de maximă importanţă al vieţii intelectuale româneşti, al spiritului în genere. Directorul ei, filosoful Gabriel Liiceanu, şi-a dorit încă de la înfiinţare, să facă din Humanitas o şcoală de educare democratică prin carte, prin lectură. Să pună la dispoziţia românilor lucrările de bază care să îi ajute să parcurgă cu ceva mai multă siguranţă drumul complex al tranziţiei de la totalitarism spre libertate, să reînveţe calea deloc simplă la capătul căreia ajungi să gândeşti cu propriu-ţi cap. Nu îmi propun aici şi acum să fac un bilanţ al izbânzilor editurii, al marilor cărţi pe care ni le-a dăruit în răstimpul celor 20 de ani de existenţă. Totuşi, nu se poate ca uitându-mă în bibliotecă să nu zăresc câteva titluri de la începuturi. Cărţi ale marilor gânditori anticomunişti. Cărţi ale unor filosofi occidentali care, după ce au cunoscut seducţia totalitară comunistă, au parcurs mai apoi experienţa „dezvrăjirii”. O experienţă fundamentală şi răscolitoare.  Deloc uşoară, adesea chiar traumatizantă fiindcă  e mai greu să redevii lucid decât să te rinocerizezi. Cărţi ale unor mai intelectuali din ţările est-europene care, de pe pământ natal ori din exil, nu doar că au depus mărturie despre grozăviile experienţei totalitare, despre felul în care comunismul a chinuit, distrus, sluţit oameni, vieţi, chipuri, ci s+au străduit să explice mecanismele totalitarismului. Cărţi plămădite din mintea şi sufletul unor iluştri gânditori români care până în 1990 erau interzişi celor din ţara lor de origine, românilor. Interzişi ori publicaţi controlat, cu ţârâita, uneori cu texte sfârtecate de foarfecele cenzurii. Textele pentru teatru, dar şi cele non- teatrale ale lui Eugène Ionesco. Lucrările de istoria a religiilor, dar şi romanele lui Mircea Eliade. Marile cărţi ale lui Emil Cioran. Cărţile celor care până atunci fuseseră doar nişte voci, voci fără chip, voci auzite  târziu în noapte, pe unde scurte, dar voci ale conştiinţei şi ale încrederii E vorba despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Politică şi istorie- cazul comuniştilor români, cartea lui Vlad Georgescu, auzită mai întâi serializată la Europa liberă, în anul 1980. O regăsesc în prima ei ediţie apărută în România. Un volum de mici dimensiuni, tipărit în condiţii grafice care azi par precare. Dar eram eu oare, în 1991, atent la astfel de detalii?  Mă uit şi zăresc în bibliotecă ediţia din anul 2008, apărută în seria Istorie contemporană. O altă prezentare grafică, mult mai luxoasă, mai competitivă, la standarde occidentale. Evoluţia aceasta a modului de prezentare a uneia şi aceleiaşi cărţi mi se pare simptomatică pentru opera de construcţie a unei edituri. Căci directorul editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, a ştiut foarte repede că nu ajunge să pui la dispoziţia cititorilor titluri de mare impact. Că un cadou devine adevărat şi deplin doar atunci când este oferit cu grijă şi atenţie la detalii. Deşi prezentarea grafică decentă nu este tocmai un detaliu. Mari cărţi ale beletristicii universale. Apărute în formatul de poche al Raftului de pe noptieră, dar şi în colecţia Raftul Denisei a sorei mai mici a Editurii  Humanitas, Humanitas Fiction. Şi enumerarea ar putea continua la nesfârşit.

Neîndoielnic, nimic nu ar fi fost posibil fără devotamentul şi în absenţa implicării lui Gabriel Liiceanu. Cei ce au citit Jurnalul Monicăi Lovinescu au aflat acolo destule mărturii despre planurile lui Gabriel Liiceanu care, încă de la începuturile anilor’90, voia să facă din Humanitas înainte de orice o editură europeană. Scrie Gabriel Liiceanu în cea mai recentă carte a sa, Întâlnire cu un necunoscut, carte de la care au pornit însemnările mele de astăzi- „De doi ani, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar arătăm atât de rău încât vom sfârşi la şcoala de corecţie a istoriei. Cum am putut cădea atât de jos? Şi ce ne mai poate ridica în picioare?”.

Da, am căzut jos şi e greu de spus dacă ceva ne mai poate ridica în picioare. Am greşit profund, ne-am jucat inconştient soarta. Îl citez din nou pe Gabriel Liiceanu. „Românii de azi n-au în comun decât ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul lor, indiferenţa lor”. Mă întreb  aşadar şi eu alături de filosoful ajuns director şi ctitor de editură-„Cum de i-am lăsat să ne încalece? Pe aceste japiţe, pe aceşti hăitaşi, pe aceşti guralivi netrebnici şi incompetenţi care ne veştejesc speranţele, care-şi fac averile din taxele noastre, pe aceste nulităţi obraznice, pe aceşti indivizi care compromit orice cauză şi pentru care universul se reduce la ei, pe aceşti campioni ai prostului gust, pe aceste hiene vesele, pe aceşti invadatori care au venit de dinăuntru şi care ne înfundă pe zi ce trece tot mai adânc într-o groapă a Istoriei…”.

Nu încape dubiu că ceea ce se întâmplă, ceea ce ni se întâmplă acum e teribil de rău. Dar poate că ar fi fost şi mai rău dacă nu ar fi existat această şcoală a gândirii care se cheamă Humanitas. E aşadar cât se poate de îndreptăţit Gabriel Liiceanu să zăbovească în cartea Întâlnire cu un necunoscut asupra propriei lui creaţii, care e Editura Humanitas. „Până în 1990 am fost cercetător ştiinţific III într-un institut al Academiei. Ierarhic vorbind, eram un nimeni şi asta, într-o lumea întoarsă cu fundul în sus, îmi dădea o mare voluptate. Orgoliul meu era din plin satisfăcut pentru că, în timp ce eram respins de sistem, fusesem acceptat în preajma lui Noica şi asta mă situa în propriii mei ochi deasupra lumii obişnuite. Eram ca un prinţ îmbrăcat în haine de cerşetor şi imi purtam pe umeri frumos şi mândru, mantia nevăzută a promoţiei mele.

Apoi a venit 1990. Eu care nu condusesem niciodată pe nimeni, m-am pomenit peste noapte că răspund de o echipă de aproape o sută de inşi. Primul lucru pe care l-am pierdut- ca semn al libertăţii şi sărăciei mele esenţiale- a fost bicicleta. Am început să fiu luat de acasă cu maşina. Asta a fost prima formă a înstrăinării mele de mine. M-am eliberat de ea în scurtă vreme, din clipa în care am avut o maşină pe care o conduceam singur. Dar au venit altele care m-au mutilat: a semna aproape zilnic hârtii, a ţine şedinţe de lucru, a evalua oameni, a judeca, a ridica tonul, a lua decizii…

Am descoperit atunci, la mărunta mea scară, grozăvia gestionării relaţiilor umane, singurătatea esenţială şi tristeţea celui care conduce. Mă întorceam seara acasă şi scormoneam cu disperare în grămada de întâmplări ale zilei ca să dau iarăşi de mine, de cel vechi pe care-l cunoşteam, sau măcar de o urmă plăpândă de-a lui. Aşa trăiesc de douăzeci de ani. Cu această  schizofrenie am plătit fapta celor peste două mii de titluri aduse de Humanitas la lumină. E un miracol că, trebuind să evoluez zi de zi pe scena vanităţilor dezlănţuite care este o editură, am mai putut scrie cărţi care-l aveau pe eu  ca personaj”.

Întîlnire cu un necunoscut, cartea pe care Gabriel Liiceanu o publică spre a aniversa şi în acest chip 20 de ani de Humanitas, îl are pe eu ca personaj. Ca şi Uşa interzisă. Ca şi Scrisori către fiul meu. Un eu cunoscut care pleacă în căutarea unui alt eu, de fapt acelaşi, rămas necunoscut din varii motive. Şi care se dezvăluie în pagini de carte. Vom vedea cum în partea a doua a acestui comentariu ce se va difuza în ediţia de miercurea viitoare a emisiunii  Mai citeşte o carte.

 

                                                      Text difuzat la Radio Transilvania