Cu gândiri şi cu imagini- Liviu Ciulei- regizor, actor, scenograf, arhitect

Posted by: George Bălan on: 07/03/2010

• In: Mircea Morariu
• Comment!

MIRCEA MORARIU- Cartea de teatru

  Cu toate că a trecut ceva vreme de la apariţia ei şi deşi mi s-a întâmplat adesea să simt nevoia să mă întorc la ea, scriu de abia acum despre una dintre cele mai bune, mai frumoase, mai importante cărţi apărute în anul 2009. Cartea se cheamă Cu gândiri şi cu imaginii- Liviu Ciulei- regizor, actor, scenograf, arhitect, a fost tipărită în anul 2009, în remarcabile condiţii grafice la Editura Iglooprofil, a fost întocmită de marele om de teatru şi de film împreună cu Mihai Lupu, critic de teatru şi fost secretar literar al Teatrului „Bulandra”, colaborator de o viaţă al Maestrului. Mihai Lupu s-a stabilit încă din 1972 în Statele Unite, iar când Liviu Ciulei a decis să îşi continue activitatea pe meleaguri americane, mai cu seamă ca regizor şi director la Teatrul Guthrie, l-a invitat să îi fie alături pe cel cu care lucrase odinioară în ţară. Mai târziu, într-o comunicare la 23 iunie 1996 la sesiunea ştiinţifică cu titlul Clasicii dramaturgiei universale în imagine românească, Liviu Ciulei făcea o observaţie care explică întrucâtva relaţia de colaborare avută cu Mihai Lupu. „Spectacolul de teatru nu este decât rareori un creator de stil. Având un caracter sintetic, teatrul aşteaptă apariţia experienţelor novatoare din celelalte arte: din literatură, muzică, dans, cinematografie, pictură, sculptură, design, grafică, etc, ca să le adune ca într-un fascicol, într-un tot specific numai teatrului”. Din totul acesta, aşa după cum lesne se poate înţelege, nu poate fi exclus, nu poate fi minimalizat textul dramatic. „Indiferent de stilul ales, - continua Liviu Ciulei- soluţia scenică aleasă trebuie să lase lumea piesei să respire pe scenă, să includă în regie, în decor şi în jocul actorilor ideea esenţială a piesei. Atunci, în mod ideal, se produce o osmoză între fizic şi metafizic”. Pentru ca respectiva osmoză să se producă e, aşadar, necesar să se audă, să se înţeleagă textul, să îi fie clarificate îmbinările dintre nodurile şi catalizele despre care vorbeau marii critici francezi din anii’60-70, în frunte cu Roland Barthes. Aşa se explică importanţa pe care Liviu Ciulei, în calitatea sa de regizor, dar şi de director, mai întâi al Teatrului „Bulandra”, iar apoi al Teatrului „Guthrie”, a acordat-o rolului secretarului literar, dramaturgului. Mihai Lupu e unul dintre cei ce s-a bucurat de această încredere, iar acum, colaborând la întocmirea acestui superb album, la scrierea textelor ce însoţesc fotografiile din el, se prea poate să fi vrut să răsplătească încrederea Maestrului. Privind fotografiile, citind textele ce le însoţesc, e cum nu se poate mai limpede că ceea ce a spus Liviu Ciulei în comunicarea sa de la Academie se fundamentează pe o experienţă şi pe o practică de viaţă. În regiile lui, în scenografiile pe care le-a gândit pentru propriile spectacole ori pentru cele ale unor confraţi, Maestrul a înglobat în chipul cel mai creator cu putinţă tot ceea ce era valoros şi novator în celelalte arte. În muzică, în dans, în cinematografie, în pictură, în design, în grafică, în sculptură, în arhitectură. Iată ce scrie Mihai Lupu- „Privind înapoi şi văzând martorii rămaşi de pe urma scenografiilor sale, schiţele de decor, machetele, fotografiile, ne dăm seama că pentru conceperea proiectelor a avut întotdeauna ca punct de plecare documentarea, căutarea unor repere istorice din arhitectură, din artele vizuale, din scenografie, etc”. Astfel, pentru Othello, un spectacol din anul 1948 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, regizat de N. Massim, căruia i-a conceput scenografia împreună cu Natalia Bragalia, punctul de plecare a fost faţada scenei Teatrului Olimpic din Vicenza. Doi ani mai târziu, lucrând decorurile pentru un spectacol tot cu Othello, montat la Teatrul Naţional din Cluj de Marietta Sadova, Liviu Ciulei a folosit ceea ce aflase după ce îl descoperise pe Adolphe Appia. Când în 1961, Ciulei a regizat celebrul său Cum vă place, spectacol de răscruce pentru reteatralizarea teatrului, proces pe care Ciulei l-a teoretizat încă din 1956 în articolul Teatralizarea picturii de teatru publicat în nr. din luna iunie 1956 al revistei Teatrul, spectacol căruia i-a conceput decorurile şi costumele împreună cu Ion Oroveanu, Maestrul „reinterpreta spaţiul scenic al teatrelor elizabetane, în special The Globe”. Racordul la nou e vizibil în decorul conceput tot împreună cu Ion Oroveau, pentru un alt mare spectacol, cel cu Opera de trei parale, montat în 1964. „Începând cu Opera de trei parale am recurs în scenografiile mele la o astfel de reprezentare frontală a decorului. Astfel, amplasarea decorului este în unghi drept, strict perpendicular, în raport cu privirea spectatorului. În mod evident, această tendinţă este prezentă în aproape toată scenografia de teatru din a doua jumătate a secolului al XX lea. Nu sunt sigur, dar cred că această modalitate a fost preluată din estetica ce se poate vedea în fotografia, grafica şi arhitectura japoneză”. E foarte probabil că apariţia volumului Cu gândiri şi cu imagini să fi fost prilejuită de faptul că Liviu Ciulei a împlinit în anul 2008 vârsta de 85 de ani. Cartea răspunde declaratei „formaţii vizuale” a regizorului. Într-un interviu inserat în cartea Cultura spectacolului teatral (Editura Meridiane, Bucureşti, 1976), Liviu Ciulei îşi reitera această formaţie şi mărturisea: „Când concep un spectacol, simt nevoia să pornesc de la un reazem vizual. Şi, în genere, cred că teatrul este o artă care se adresează în primul rând privirii”. Cartea aceasta înseamnă, la rându-i, un excepţional „reazem vizual” ce se adresează în egală măsură celor ce au avut şansa de a vedea spectacolele lui Liviu Ciulei, dar şi celor ce, din varii motive, nu au beneficiat de un atare privilegiu. Nu mă număr, din păcate, printre cei ce au putut vedea prea multe dintre montările Maestrului. Dintre cele realizate până câtre sfârşitul anilor’70, doar Furtuna, O scrisoare pierdută şi Gin Rummy îmi sunt familiare. Sigur, am văzut tot ceea ce a înfăptuit Liviu Ciulei în România din 1990 încoace- Visul unei nopţi de vară şi Deşteptarea primăverii, Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV lea. S-a întâmplat ca în ultimii ani să scriu două cărţi, prima despre Gina Patrichi, cea de-a doua despre Ion Caramitru, ambii actori de frunte ai Teatrului „L.S. Bulandra”, al cărui director şi mentor a fost până în 1972 Liviu Ciulei. În mod voit, cărţile în cauză au dorit să reconstituie în cuvinte şi istoria acestui Teatru, unul în care s-au produs şi s-au jucat mari spectacole, dar în care s-a exersat mereu lecţia demnităţii. În care a fost o permanenţă „neliniştea creatoare”, despre care vorbea Maestrul cu ocazia discursului său de instalare în funcţia de director, în anul 1963. Scenograful Radu Boruzescu scria în Monografia Teatrului „Bulandra”, apărută în anul 1997, că particularitatea acestei mari instituţii de spectacole „era, în primul rând, personalitatea lui Liviu Ciulei, în jurul căruia totul s-a materializat, totul a fost posibil. După ani, cunoscîndu-l mai bine, lucrând împreună în diferite locuri din lume, am descoperit de mai multe ori acelaşi miracol. Liviu este, înainte de toate, un bâtisseur...”. Tocmai vocaţia aceasta de constructor, exersată de Liviu Ciulei pe patru continente o probează albumul Cu gândiri şi cu imagini- Liviu Ciulei – regizor, actor, scenograf, arhitect. Având-o în mână, parcurgând-o, revenind periodic la ea, ţi se întăreşte în minte o afirmaţie a Mirunei Runcan din cartea Modelul teatral românesc (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2000). „Ce este Teatrul Bulandra decât efectul de permanentă şi nezdruncinată concurenţă a Naţionalului? Un alt Naţional, un altfel de Naţional, un Naţional mai european, dar egal de încadrat în conştiinţa modelului eliadian, atât a publicului cât şi a lumii artistice ca atare. Nu de puţine ori, în conversaţii sau chiar sub semnătură, câţi dintre criticii, artiştii ori intelectualii de marcă n-au tratat, în ultimii patruzeci de ani, Teatrul Bulandra drept adevăratul Naţional din Bucureşti, mai ales în perioadele de scădere ale primei scene?”. Ajuns la Teatrul Guthrie, dar lucrând şi la alte importante teatre ale Lumii, Liviu Ciulei a înfăptuit falnice spectacole. Printre ele şi Hamlet din anul 1978 de la Arena Stage din Washington, socotit de critici Hamletul deceniului. Am aflat despre el, despre ce ar fi putut semnifica succesul lui Ciulei pentru România, dacă politrucii de la Bucureşti ar fi lăsat ideologia prostească deoparte şi măcar o dată ar fi preţuit valoarea, cu ani în urmă, dintr-un editorial rostit de Noel Bernard de la microfonul Europei libere. Am văzut acum, cercetând cartea apărută la Iglooprofil, imagini din respectivul spectacol. Iar din explicaţia dată de Liviu Ciulei am înţeles şi de ce regimul de la Bucureşti a refuzat să scoată o vorbă despre marea victorie artistică a regizorului român. Marturiseşte Liviu Ciulei- „..m-am hotărât să plasez lumea tragediei shakespeariene într-un moment de maximă autoritate a monarhiei- sfârşitul secolului al XIX lea. Aşadar o monarhie de nuanţă bismarkiană, care nu exclude posibilitatea dictaturii militare. Am ales această lume ca să arăt cum la suprafaţă ea reprezintă o ordine strictă, bine ierarhizată, dar în străfunduri ascunde corupţia politică şi morală.” Cum ar fi putut o dictatură să se lase oglindită de o altă dictatură? Sau măcar să îngăduie speculaţii pe această temă. Privind, admirând, savurând, meditând la fotografiile din album, regretând că nu ai văzut spectacolele acelea aievea, ţi se mai confirmă o dată adevărul celor spuse de Liviu Ciulei în interviul din 1976, interviu deja menţionat- „Mergând până la limită, chiar şi un teatru abstract trebuie să vorbească despre realitate şi să se sprijine pe realitate. Abstract despre abstract nu există..”. Cât de actual e şi azi verdictul Maestrului! Text apărut în Familia nr. 2 din 2010

 

Etichete: Arena Stage, Caramitru, Europa Liberă, Familia, Hamlet, Iglooprofil, Liviu Ciulei, Mihai Lupu, Teatrul Bulandra, Teatrul Guthrie, Teatrul Naţional