Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură

Posted by: George Bălan on: 15/02/2009

• In: Mircea Morariu
• Comment!

MIRCEA MORARIU

Editura Paralela 45, Piteşti, 2008

Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură

de Nicolae Manolescu a fost o carte îndelung aşteptatã. Rãmâne de precizat ce înseamnă de fapt adverbul îndelung. Căci el poate să însemne, de exemplu, din 1941 încoace, 1941 fiind anul în care apărea la Editura Fundaţiilor Regale celebra, divinizata, sanctificata, iar de vreo câţiva încoace demonizata Istorie a lui G. Călinescu. Într-o carte şocantă, Iluziile literaturii române, care l-a şocat şi pe Nicolae Manolescu, Eugen Negrici demonstreazã, cu referire la Istoria literaturii române contemporane – 1941-2000 a lui Alex Ştefãnescu, de ce această perioadă nu e unitară şi de ce e greu de conceput o istorie literară compactă care să acopere perioada fixată de confratele cu care mai toatã lumea literară din România ştie că Eugen Negrici nu se află în cele mai bune raporturi. Cel mai adesea cei doi se ignoră, iar dacă se bagă în seamă Negrici şi Alex Ştefănescu nu o fac decât pentru a se critica mai mult ori mai puţin amabil. O observă însuşi Nicolae Manolescu în cartea despre care vă vorbesc în emisiunea de azi. Iar despre Iluziile literaturii române promit un comentariu într-o ediţie viitoare a acestui radioprogram. Îndelung mai poate însemna şi din 1989 şi până acum. Din epilogul intitulat Istoria unei istorii aflăm că Nicolae Manolescu cedase ispitei, ispititorul fiind regretatul istoric literar Zigu Ornea, şi începuse scrierea Istoriei sale încă în perioada comunistă, că primul volum, care acoperea literatura medievală, neoclasicismul şi proza romantică şi postromantică, a fost gata destul de repede, în primăvara lui 1989, că Editura Minerva a început operaţiunile de editare, că tomul a fost trimis spre tipărire la o tipografie din Bacău, dar că atât autorul cât şi editura au convenit să întârzie atât cât le era cu putinţă apariţia cărţii. Deşi marile probleme cu cenzura urmau să apară atunci când ar fi fost vorba să fie trimise la tipar volumele referitoare la literatura contemporanã.

A venit Revoluţia, iar Nicolae Manolescu, dar şi cititorii au văzut primul volum tipărit în anul 1990 la Editura Minerva. Apoi a intervenit din nou o îndelungă aşteptare. În toamna lui 2008, cartea a fost tipãrită şi a fost lansată cu ocazia Tãrgului de carte Gaudeamus. Succesul de piaţă a fost imens, i-a cam luat pe nepregătite pe editorii de la Paralela 45, în mai puţin de două zile au fost vândute cam 3000 de exemplare, cu toate că preţul cărţii nu era deloc modic- undeva la 250 de lei noi. Au mai fost câteva lansări, unele nu tocmai protocolare, ocazii în care lui Nicolae Manolescu i s-au adus laude, dar şi reproşuri. Uneori fără ca cei ce le-au făcut să fi citit nu întreaga Istorie, ci măcar ceea ce scrie pe supracoperta a patra a volumului, text din care citez- „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţã. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă. Ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici , cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele”. Or, asemenea lui Eugen Negrici, cel din Literatura română sub comunism, lui Nicolae Manolescu cel de acum, nu îi mai prea plac optzeciştii de exemplu, de unde dezamăgirea şi revolta acestora, sau, mă rog, a celor vocali dintre ei. Chiar dacă Manolescu i-a susţinut când a fost cazul, adică la vremea primilor paşi în literatură.

Îndelungă mi-a pãrut şi mie aşteptarea până am intrat în posesia cărţii lui Manolescu. A venit perioada de dinaintea Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă, distribuitorii de carte au intrat prematur într-o lungă vacanţă, Istoria nu ajungea în librăriile orădene, dar nici din celelalte oraşe pe care le vizitam în căutare de spectacole bune. Mi-am procurat cartea înainte de Anul Nou, am răsfoit-o, am citit mai încântat ori mai dezamăgit, am parcurs capitolele care mă interesau. Nu am citit în integralitatea ei nici până azi cartea. Cartea e, cred, dintre acea categorie de opere care nu trebuie citite pe nerăsuflate, din doască în doască, ci doar atunci când eşti interesat de un scriitor anume. E cât se poate de clar că Nicolae Manolescu are în vedere un cititor relativ instruit, care a citit şi reflectat asupra operelor scriitorilor ce se regăsesc în Istorie. E la fel de limpede cã Nicolae Manolescu nu şi-a dorit să fie exhaustiv. De aceea cartea sa a şocat nu atât prin prezenţe, cât, mai ales, prin absenţe.

Literatura veche nu e supraevaluatã, aşa cum o fac alte istorii literare. Cred că aici criticul are dreptate şi face exact ceea ce trebuia făcut. Şi făcut mai demult. Istoria lui Nicolae Manoelscu repune în discuţie ceva ce a fost supraevaluat din dorinţa noastră, a românilor, de a nu părea inferiori altor popoare care în secole îndepărtate au avut o literatură cu adevărat artistică, o beletristică, în vreme ce noi, românii, ne luptam să învăţăm sã scriem româneşte. Sau să ne dobândim dreptul de a scrie în limba română. Deşi criticul ne spune că i-a luat mult timp să scrie capitolul „Eminescu”, nu prea cred că acesta e punctul forte al Istoriei sale. S-ar putea sã fiu subiectiv şi eu la rândul meu, fiindcă nu mi se pare că Manolescu s-a slujit îndeajuns de cercetările în domeniu ale Ioanei Em. Petrescu, regretata mea profesoară de la Universitatea din Cluj. Nici capitolul „Bacovia” nu m-a încântat prea tare. Nicolae Manolescu nu e chiar foarte exaltat atunci când scrie despre literatura interbelică. Capitolul consacrat lui Camil Petrescu e şocant. Atât în judecăţile asupra divinizatelor romane, cât mai cu seamă în cele despre dramaturgia lui Camil. Am citit respectivul capitol calm, de vreo două – trei ori şi am sfârşit prin a-i da dreptate lui Nicolae Manolescu. M-a supărat săã văd că din dramaturgia de azi doar Matei Vişniec e serios comentat, iar Vlad Zografi e analizat superficial. Dar dacă stai strâmb şi judeci drept, s-ar putea să ajungi la concluzia că Manolescu are dreptate. Nicolae Manolescu nu e foarte generos cu scriitorii ardeleni. Nu cred că e totdeauna suficient de echilibrat. Unele capitole dedicate lor, cum e cel despre Ion Pop, în dubla lui ipostazã de poet şi critic e scris în dorul lelii, iertatã să-mi fie exprimarea neacademicã. Multe lucruri se mai pot spune despre carte, de rău ori de bine. Poate că voi reveni asupra lor într-o în altă emisiune.

Am amânat, nu tocmai îndelung, dar suficient, sã vorbesc de la acest microfon despre Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură, până ce cartea va ajunge în librăriile orădene. Cartea a ajuns. Se vinde greu. Sper ca profesorii de literaturã română să o cumpere. Săã o citească. Sau, mai exact spus, să o consulte. Dar nu cu gândul că vor introduce neapărat în lecţiile lor citate din ea. Cartea lui Manolescu nu trebuie sanctificată. Nimeni nu trebuie să memoreze pasaje ample din ea. Nu o doreşte însuşi Nicolae Manolescu. Tot pe supracoperta a patra stă scris- „ Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiţi”. Aceasta e grila de lectură prin care se cuvine făcut apel la Istoria critică a literaturii române. Aceasta şi nu alta. Cartea lui Manolescu nu trebuie să repete nici povestea de glorie, dar nici tragedia Istoriei călinesciene.

Text scris pentru Radio Transilvania, emisiunea „Mai citeşte o carte!”

Etichete: 2008, Alex Ştefănescu, Bacovia, Bacău, Camil Petrescu, comunism, Crăciun, Gaudeamus, George Călinescu, Minerva, Nicolae Manolescu, Paralela 45, Piteşti, Radio, română, Transilvania