Blogul lui George Bălan

MIRCEA MORARIU

Am aflat cu totul întâmplător despre apariţia cărţii Dumnezeu numără lacrimile femeilor, de curând tipărită în limba română în colecţia Memorii- Jurnale a Editurii Humanitas. Gabriel Liiceanu, directorul editurii, a publicat cu câteva zile înainte de lansarea pe piaţă a lucrării, un comentariu asupra ei în cotidianul Evenimentul zilei. Puţin mai târziu, mai exact spus în momentul în care am intrat în posesia volumului, aveam să văd că era vorba, de fapt, despre un fragment din prefaţa cărţii, prefaţă intitulată Pe urmele Elvirei Madigan. Articolul lui Gabriel Liiceanu a fost postat pe Facebook de un prieten- e vorba despre Cătălin Sava, redactor la Televiziunea Română- care a avut ideea de a-l însoţi atât de coperta cărţii, găsită pe site-ul editurii, cât şi de un fragment din partea a doua- Andante- a Concertului nr. 21 pentru pian şi orchestră de Mozart. Se impun, cred, deja mai multe explicaţii. Autoarea cărţii e Pia Degermark, Elvira Madigan e titlul unui film suedez din anul 1967 în care a jucat Degermark, film ce i-a adus premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de la Cannes, iar secvenţa amintită din Concertul mozartian reprezintă tema muzicală a filmului. Şi mai socotesc necesară o precizare care explică nerăbdarea cu care am dorit să citesc volumul. Cum Cătălin Sava e de formaţie muzicolog, a avut grijă să selecteze pentru postarea sa de pe Facebook una dintre cele mai izbutite interpretări date respectivului concert- cea sub bagheta marelui Daniel Baremboim. Iar muzica m-a însufleţit.
A trebuit să aştept câteva zile până să intru în posesia cărţii, răstimp în care am cercetat diverse surse documentare spre a afla cât mai multe despre film. Film pe care, spre regretul meu, nu îmi amintesc să îl fi văzut. Am văzut câteva secvenţe de pe youtube, dar nu mi-au spus mare lucru. Rezum acum câteva informaţii desprinse din dicţionarul Secolul cinematografului, apărut în 1989 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Elvira Madigan a avut premiera la 21 aprilie 1967. E un film ale cărui scenariu şi regie sunt semnate de Bo Widerberg, iar în rolurile principale evoluau Pia Degermark şi Thommy Berggren. Filmul narează imposibila iubire, încheiată cu o dublă sinucidere, dintre un ofiţer şi o dansatoare pe sârmă, în ambiaţa secolului al XIX lea. În opinia unui critic citat de dicţionarul mai sus menţionat (P. Cowie), Elvira Madigan este „un film elegiac, a cărui tramă este marcată de presentimentul scandinav al morţii- fragii sălbatici simbolizând intensitatea fericirii iar vinul pierderea finală a sângelui şi vitalităţii”. Filmul mai e, în opinia aceluiaşi critic „chintesenţa a ceea ce se numeşte în suedeză utbrytnyngsdröm, adică visul unei evadări pitoreşti din rutina cenuşie şi din climatul deprimant”.
Când am avut în sfârşit ocazia de a citi cartea, am lăsat de-o parte orice alte priorităţi de lectură şi am parcurs-o, cum se spune, pe nerăsuflate. A meritat. Din Cuvântul înainte semnat de însăşi Pia Degermark am aflat că fosta actriţă a decis să povestească istoria deloc veselă, nicidcumem de basm a vieţii ei, din dorinţa ca unii să înveţe şi să nu comită greşelile pe care le-a comis ea. „Personal, scrie autoarea cărţii Dumnezeu numără lacrimile femeilor, am ajuns la convingerea că viaţa ne e dată ca s-o trăim cât mai bine, dar şi ca să iertăm şi ca să fim iertaţi. Iertarea totală e o raritate, dar, la urma urmelor, viaţa te oglindeşte pe tine, capacitatea ta de a-ţi iubi aproapele, de a i te deschide, de a te apropia de el. Şi pentru a reuşi acest lucru trebuie să poţi ierta”.
Pe cine trebuie, de fapt, să ierte Pia Degermark? Pe cine sau pe ce? Caruselul întâmplărilor halucinante ce au făcut ca o adolescentă frumoasă. poate un pic cam prea grăsuţă, pe rând anorexică şi bulimică, provenind din mediile suedeze bogate, o adolescentă în pragul bacalaureatului, dar şi prima prietenă recunoscută a actualului rege al Suediei, Carl Gustav, să fie aleasă să joace rolul principal feminin dintr-un film ce avea să se bucure de un mare succes? „ Când am făcut filmul Elvira Madigan – scrie Pia Degermark- am simţit pentru întâia oară că sunt un om întreg, ca şi cum participam la ceva măreţ şi unic. Era ca şi cum mergeam pe apă şi ştiam încotro mă îndrept, ca atunci când naşti şi aduci pe lume o fiinţă care rămâne în urma ta, ceva cu totul unic. Sau ca atunci când eşti primul care porneşte pe o pârtie bogat înzăpezită, încă neatinsă şi pe urmă ajungând la poalele muntelui, îţi contempli propriile urme”. Şansa ce a făcut ca foarte de tânără Pia să obţină un Palme d’Or al cărui simbol avea să fie vândut de Asistenţa Socială suedeză a cărei clientă a devenit câţiva ani mai încolo aceeaşi Pia Degermark sărăcită, căzută pradă alcoolului şi câteodată chiar şi drogurilor? Şansa, deci, metamorfozată în blestem, în nenorocire, în păcat? Pe cei doi părinţi care s-au despărţit pe neaşteptate, s-au metamorfozat, din generoşi au devenit indiferenţi, au ajuns aproape de nerecunoscut, preocupaţi de fericirea proprie şi de cea a noilor parteneri de viaţă, păstrând o legătură formală cu o fiică cheltuitoare ce se afla prea adesea în nevoie, mult prea frecvent în situaţia de a le cere disperată ajutorul? Asigurările Sociale, inflexibile, care au aplicat mecanic şi neglijent nişte regulamente, despărţind-o pe Pia de Robbin, fiul avut ca urmare a unei legături pasagere? Sau, nu cumva, chiar pe sine însăşi fiindcă a greşit mult prea des, mult prea copilăreşte, deoarece a intrat nebuneşte dintr-o încurcătură alta? Deoarece după ameţitoare partide de ski pe cele mai celebre pante din lume s-a dat de-a berbeleacul pe panta propriei vieţi? Fiindcă Pia Degermark a contribuit ea însăşi, prin numeroasele ei greşeli, ca ceea ce făcuse odinioară bun în viaţă să nu mai conteze, să nu mai aibă nici o valoare? Despre Pia Degermark, cel mai cunoscut şi mai influent ziar suedez- Swenska Dagbladet- a scris în vremurile bune că reprezintă „un exemplu demn de urmat pentru tineretul suedez. Mai încolo, ziarele nu au mai publicat nimic bun despre vedeta de odinioară.Doar veşti proaste, doar ştiri „de scandal”. Din vina cui? Doar fiindcă presa se hrăneşte din extreme? Sau deoarece Pia Degermark a trecut mult prea uşor de la o extremă la alta? De ce gloria de altădată s-a consumat atât de repede? De ce din vedeta din 1967- 1968 nu a mai rămas nimic? S-a întîmplat asta exclusiv din vina potrivniciilor vieţii? Să fie oare „rostogolirea”, în mod obligatoriu, printre descriptorii statutului de vedetă? Nu cumva toată suma de încurcături pe care le-a trăit Pia a venit fiindcă tânăra actriţă, ajunsă peste noapte vedetă, nu a ştiut cum să îşi administreze statutul dobândit, dansând cu prea multă usurinţă „dansul altcuiva”?
Ilustrare tristă, tragică a motivului „roata vieţii” povestea vieţii Piei Degermark mi se pare nu doar o lectură ce procură emoţii puternice. Dumnezeu numără lacrimile femeilor e o carte ce se cuvine citită cu luare-aminte nu numai de vedetele mai mult ori mai puţin autentice de azi, ci de toţi cei ce ştiu că e foarte adevărat că succesul are un preţ. Dar stă în puterea omului, în speţă a artistului ca persoană privată, să facă astfel încât preţul să fie cât mai mic cu putinţă.

Pia Degermak – DUMNEZEU NUMĂRĂ LACRIMILE FEMEILOR- Cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Teatrul azi, nr. 1-2 din 2010