Blogul lui George Bălan

Aud cum zăpăcita asta de toamnă
îşi trînteşte capacul
peste ce-a putut s-adune în grabă,
aşa că, nu mă mir că-i suferindă,
că plânge,
că se usucă pe picioare şi
schimbă feţe-feţe,
că-i din ce în ce mai zdrenţuită.
Mă rog să nu sfârşească îngheţată,
că nu şi-a plătit nici o factură la întreţinere.
Mai nou, zic gurile rele,
se culcă cu boschetarii,
se-mbată cu miruri de primavară,
se clatină pe acoperişuri de bloc,
scoate limba pe stradă,
ba chiar a renunţat până şi la vitamine,
ca şi cum ar fi ales să se ducă…
Să n-aibă hepatită virală sau…

Dar de ce atîta jeg?
Ea, care umbla numai pe tocuri,
care se vopsea numai la coaforul “Da Vinci”
şi îşi croia până şi pijamalele pe Lipţcani…
Unde-i sunt minţile, Doamne, sau şi le-a pierdut, deja, pe toate?
Zice c-a trecut şi pe la primar,
că i-ar fi promis aştia, în schimb, un rol într-un film…
Da’ parcă ai’laltă n-a trecut pe la Preşedenţie
şi nu s-a ales decât cu un pic de Franţa.
Asta-i domnule!
Să ştii că au început filmările!
De asta umblă aşa, de colo-colo, ca bătută de vînt,
vînătă sub ochi…
Oricum, putea să-ţi pună nişte ochelari de Soare,
dacă tot nu se demachiază nici când vine acasă.

Sper ca, măcar acum să luăm şi noi un Oscar,
că de Nobel n-are cum să iasă.
Iar dacă va fi aşa, promit să dau eu castanele pireu,
dar fără frişcă,
că nici ţie nu-ţi face bine,
tot la Marco Polo,
să mai aruncăm un ochi şi la Volkswagen.
Mă uit la cine conduc astăzi bolizii:
copiliţe,
care-ai spune că nu pot sufla-ntr-o păpădie,
întelegi?
Hai, pa,
că mă duc la culcare!

Auzi?!
Am crezut c-ai închis…
Ce să mai asteptăm Oscarul?
Trec să te iau mâine,
dacă mă mai trezesc!…
Hai nu mai rîde!
Sîmbăta mă scol şi fără ceas deşteptător,
la 6,00
fix.
Taci!
O auzi cum îmi bate-n pervaz?
Ei, asta-i, oricum, prea de tot…
Acum nu mai ies de sub plapumă,
dar mâine,
mă trag la costum şi cravată,
şi dacă ţi-o întâlnesc o s-o întreb:
Păi bine, cucoană…?
Cu ce v-am gresit?
Dacă tot suntem contemporani
şi ne este dat să ne frecăm unii de alţii,
măcar să ne respectăm!
Nu s-ar spune c-aţi umblat atîta prin lume…
Stai! Sssst!
Ai auzit ce-au anunţat mai înainte la TV?
[...]
S-a prăbuşit un avion în Marea Neagră.
Auzi?
Dar dacă ar fi vrut să-mi dea o invitaţie la premieră?
Poate trebuia să-i fi deschis…

Plutesc pe-o rază de lumină
Mă sprijin pe ea, şi pot să aleg încotro să mă duc.
Timpul e la secunda zero, mereu,
Tot ce ating prinde viaţă.
Nici nu ştiu ce-ar fi mai bine să încălzesc.

Dacă ţi-aş atinge buzele, acum, te-aş condamna la suferintă.
Mai stai!

Prima dată clopotul. Apoi nuferii…

Plătesc fiecare atingere cu nemurirea.
Unde mă duc prima dată pot să creez orice.
Apoi, chiar şi eu, trebuie să respect regulile jocului.
Dacă vrei, vino cu mine, să facem o lume nouă, unde vei face tu toate regulile.
Gândeşte-le bine, că nu le vei mai putea schimba niciodată.
Ce ciudat este să fi în atâtea locuri, deodată!

Doar voi măsuraţi timpul.
Pentru că vă place asta atât de mult, am să vă dau timpul vostru, fiecăruia.
Apoi, pentru că nu mai pot schimba regula, am să vă fac pămant şi, după aceea, flori.
Vrea cineva să fie nufăr? Să ridice două degete sau să deschidă două petale!
Apoi am să vă fac versuri sau, dacă vreţi, basme.
Când copiii vor încurca poveştile, fiindcă nu şi le vor mai aminti, vor încerca să le spună în altă limbă, pe care abia o învaţă.
Toate astea pentru că v-aţi iubit
Şi vă iubiţi copiii.

Nu-mi plac, deloc, oglinzile.
Le-am făcut din greşeală.
Greşeala am făcut-o din păcat.
Să nu spargeţi vreo oglindă că se risipesc păcatele!

Lasă-mă să alunec şi să mă cuibăresc în sufletul tău.
-Bună ziua! De ce nu mi-ai spus că mai sunt şi alţi invitaţi?
Văd că faci petrecere mare!
Şi tu poţi fi în mai multe locuri deodată?!
Nici la tine nu curge timpul?!
Tu pentru ce plăteşti?
De ce trebuie să le porţi pe toate-n suflet, la secunda zero?

Pe Hristos l-ai primit prima dată.
Acum vă înţeleg de ce, voi vă botezati copiii din faşă.
Văd că ţi-ai pus fiecare slujbă în icoană şi ţi-ai făcut o mănăstire aici.
Lasă-mă să mă rog în altarul sufletului tău.

“Luminează-mă Doamne
Şi fă din sufletul meu raza de lumină neîmpovărată, care să te urmeze la tot pasul.
Luminează-mă Doamne
Şi dă-mi iubirea să-i adăpostesc înlăuntrul meu pe toţi vrăşmaşii mei, cum le place lor să-şi spună.”

Lui Eugen Lovinescu

Unele cuvinte îngrasă.
Vă rog să nu mâncaţi cuvinte!
D-ta, tinere, n-ai învăţat, încă, nici alfabetarul.
Vezi că, ţi-au rămas nişte litere printre dinţi!
…
Ce dacă ai strungăreaţă?
Asta nu înseamnă că eşti ştrengar.
Să vină părinţii la şcoală!
…
Tata? Da’, ce e tata? Poet?
Hmm… Şi cum îl cheamă?
N. ?
…
Aveţi grijă, cînd primiţi cuvinte noi.
S-ar putea să fie alterate.
Nu răspund pentru calitatea lor.
Cele murate sunt cele mai picante.
Serviţi, vă rog, că merge şi fără pâine!

Unele cuvinte sunt de-a dreptul obede,
Că te poţi ascunde după ele.
Chestiune de metabolism, adică …
De-a v-aţi ascunselea.

Nu ştiaţi că şi cuvintele se pitesc?
Pe unul l-am găsit doar într-un dicţionar şi nu-l mai ştia nimeni.
N-avea nici buletin, nici carte de alegător, nici paşaport…
Nici certificat de naştere, nici de căsătorie. Doar nu era să aibă de deces?

Odată au venit la mine două cuvinte şi m-au rugat să le fiu naş.
Acum am un diminutiv finuţ.
Se ţine de pantalonul lui tată-său şi-i zice „Mami!”
Încă se joacă cu literele. Face “Maroco”.

Unele cuvinte sunt parfumate, altele nu se spală.
Zic că nu se vor spăla niciodată, că mor.
Doamne fereşte! Cine-a auzit aşa ceva?
Da’, cei de la Academie au descoperit că au dreptate.

Când îmbatrânesc, cuvintele sunt mai înţelepte.
Ce mă miră este că au o memorie… de elefant.
Zice că viitorul nu-l ştii, dar poţi să-ţi scrii trecutul.
Depinde mult de ce cuvinte foloseşti.

Cu alte cuvinte, prezentul îl ai înscris cu memoria cuvintelor din trecut.
Dacă înţeleg bine, cuvintele ne pot predetermina viitorul?
Atunci, n-ar fi mai bine să le alegeţi doar pe cele mai bune?
Cum nu ştiţi care-s mai bune?

Faceţi clinici şi ospicii pentru cuvinte!
Cum ăsta-i fascism?
Doar pentru o poezie şapte ani?
Atunci vă scriu o sută!

Ei, şi?